În general, zăpada îmi dă un sentiment de blocaj, iar în copilărie îmi plăcea așa de mult! Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Mă îndrept spre bucătărie, hotărât să beau zeamă de compot, dar zăresc borcanul cu dulceață de vișine – din care îmi întind pe felia de pâine două lingurițe. Îmi potolesc setea cu apă minerală. Simt nevoia de sărat și rup câteva felii de varză murată, pusă într-un castron acoperit. Apoi, mă întorc mirat în living și mă întreb câți au procedat așa ca mine. Interogația nu are însă viață lungă, deoarece, încă dorindu-mi un aliment sărat, îmi amintesc de telemeaua de vacă din frigider. Merg și-mi tai două felii subțiri pe care le fac sandvici.

A început atmosfera sărbătorilor de iarnă, extrem de obositoare din toate punctele de vedere, iar la tv., mereu pauzele publicitare sunt consacrate lui Moș Crăciun. I-aș replica lui Liviu J. că, de fapt, cutiile cu imagini vii, televizoarele, sunt pline de Moș Crăciunei, fiindcă, în discuția telefonică de acum două zile, mi-a expus drumul lui pe bicicletă de la supermarket spre casă…

Azi, am trecut cu mașina pe lângă blocul în care am locuit aproape treizeci de ani. Mi se întâmplă frecvent să mă visez în acel apartament spațios, având (în vis) teama de a nu fi surprins de noii proprietari. Mă visez (vis de noapte, nu reverie sau proiect de viitor) și în celelalte două apartamente pe care le-am avut, de unde am dedus că o parte din suflet rămâne în case, chiar dacă nu ni se pare.

Este ger… La fiecare pas făcut prin casă, mă întreb, în sine-mi, când a mai fost o altfel de temperatură joasă, pentru că eu nu-mi amintesc…

Pe Aurelian Dinculescu l-am cunoscut în redacția unui ziar. După felul în care vorbea, îți inspira încredere și l-ai fi clasat între primii zece înțelepți ai urbei. Avea o vorbă: „Neică!”, pe care o rostea cu predilecție în dialogul cu Victor Martin (cred că acesta îi era numele), prietenul lui de o viață.

Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…

De dimineață, ieșind în curte, am fost întâmpinat de mai multe glasuri de păsări… În sinea mea, m-am întrebat dacă nu cumva aceste păsări, vibrând prin vecini, cântă de frig. Dacă le-aș putea vorbi, le-aș invita să intre în căsuțele pregătite pentru ele (nu de mine, le-am primit!). Mi-am pierdut astfel de gânduri grijulii, pe măsură ce mă îndreptam spre locul meu preferat de răgaz, sub piersic, întrucât, de-a lungul tulpinii, am observat niște ațe albe atârnând, ca firele ciupite din pansamentele de tifon. Chiar mi-am aruncat ochii prin crengi, am crezut că am pus în coroană vreun tricou sau vreun petic, dar frigul nocturn a făcut din aer ațe – mi-am dat seama tot analizând. Peisajul, transfigurat de ger, etala vizual gradele din termometru. Gura de nes, care mai rămăsese în paharul lăsat peste noapte afară, a înghețat.

Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.