Pe seară, după ce am înghițit pe nerăsuflate paharul de Fervex, mi-am revenit complet, dobândind o energie de puștan.

Atât durase impresia de răceală (manifestată, totuși, prin nas înfundat): de la primul moment al urcării în mașină, pentru vacanță (ieri dimineață), până la Fervex.

M-am dus (vesel) la aparatul de făcut cafea de pe hol – cafeaua era din partea casei – așa se și menționa – , mi-am făcut un espresso lung și am ieșit în curtea hotelului, în stânga, la o masă, plasată sub nucul bătrân. Păsările cântau, fără dirijor. Am luat aminte la spațiul în care mă regăseam, evident: cu altă stare, dornic să apreciez totul în jurul meu, de la nimicuri, la esențial.

În forma literei U, cu parter și etaj, clădirea părea a fi fost, cândva, han, ca în romanul lui Sadoveanu. Ecoul discuțiilor celor care trecuseră în vechime pe aici se ridica în prezent, până la nivelul urechilor mele.

(Va urma)

După o raită prin oraș – am mai făcut vreo 800 de pași după ce am luat masa, m-am îndreptat lent către casă…

În drum, am zărit o patiserie, extrem de frecventată și mi-am zis că, dacă se dă năvală, înseamnă că sunt produse apetisante în interior. Într-adevăr, sortimentele erau variate și proaspete, care însă (luasem doi covrigi calzi) nu m-au liberat de starea de oboseală, care venea de la nasul înfundat.

Am intrat și într-o farmacie Catena sau Dr. Max: am carduri la ambele și am cerut ceva pentru răceală, deși nu credeam că sufăr de așa ceva, fiindcă nu aveam niciun simptom, decât nasul. Farmacista, în stilul transilvănean – calmă și fără vreo grabă – mi-a oferit Răceala de Marin Sorescu. Glumesc! Așa gândeam eu în momentul în care am primit punguța de hârtie, cu „Fervex pentru răceală”.

Rafturile cu medicamente erau aranjate precum acelea dintr-o bibliotecă. M-am strecurat cu atenție, să nu incomodez pe mămica tânără, care intrase, alături de copil, să pretindă farmacistei un pahar de apă, de la aparatul pe care toată lumea îl știe – cu butoiaș de plastic bolborosind.

De la starea de moleșeală pe care o aveam, aerul, deși punctat de soare, mi se părea mai rece – îl simțeam în nări și pe gât. Senzația termică se întâlnea în subconștient cu aceea a copilului însetat, care dusese paharul la gură.

(Va urma)

Am ieșit în oraș, pe partea dreaptă, ajungând la piața cu meșteșugari populari, de lângă statuia lui Avram Iancu. Mi-a atras atenția un covoraș țesut în culori vii, reprezentând un cocoș. Am mai remarcat un ceas mare, vegetal, despre al cărui preț am și întrebat pe vânzător: 300 de lei.

Încă aveam probleme cu nasul: eram înfundat și din cauza aceasta, obosit, însă îmi propusesem să-mi înving starea prin a da o raită prin oraș.

Am mers la Casa noastră, un restaurant cu terasă, unde am căutat să-mi comand ceva tradițional. Terasa era atât de populată, încât înșiși chelnerii se dădeau mai mari decât erau: abia le ajungeai cu prăjina la nas. Am observat o scară de aluminiu, care, dacă nu ar fi fost strânsă (era retractilă), mi-ar fi servit pentru a mă urca la nivelul lor (temporar). L-am agățat pe unul de șorțul alb (la figurat, deși întinsesem mâna să-l prind de haină, pentru a mă vedea și a-mi lua comanda) și i-am cerut să-mi aducă de pe meniu ceva (ce se vede în fotografii).

Soare…

Am dat ocol casei unde trebuia să fiu cazat, de două ori, fiindcă este poziționată central și nu o vedeam, decât după ce treceam de ea.

Casa este a doua cea mai veche din Cluj – Napoca: a fost ridicată în anul 1568. Poarta de la intrare, masivă și din lemn, are o vechime de peste două secole.

După ce am format codul primit de la patron pe whatsapp, m-am instalat în casă: extrem de modernă (patru stele), împărțită în două, la mansardă, o parte superioară, alta, în jos, unde erau paturile – coboram pe o scară.

(Va urma)

Am luat cina la restaurantul hotelului: meniu bogat și prețuri foarte bune.

La masa de alături, comentau două cupluri (mai în vârstă). Erau din Moldova. Bărbații absolviseră Facultatea de Agricultură (nu știu în ce măsură asemenea absolvenți pot fi considerați licențiați, devreme ce, sunt convins, mai multe știe un țăran să se ocupe de pământ decât ei – dar asta e altă discuție), iar unul dintre ei, cu poftă de vorbă și de a epata, suna frecvent, ba pe unul, ba pe altul, foști colegi de-ai lor: „Uite, îl auzeam, am alături o doamnă foarte drăguță, al cărei partener de viață este fostul tău coleg de cămin studențesc”. Locutorul făcea, indirect, complimente femeii de la masă – pentru el, convorbirea telefonică devenise ocazia de a flirta.

Ca să mai înviorez atmosfera, am deschis ușa înspre terasa restaurantului, gest care a permis unei mari mase de aer proaspăt să năvălească înăuntru și, probabil, să-l facă pe fostul „student” să revină cu picioarele pe pământ. Dar ți-ai găsit! Cu mai mare frenezie suna, de parcă nu mai putea ieși el însuși din condiția de telefon mobil, pe care, de la atâtea convorbiri, o dobândise cu bravură și o suporta (și pe seama noastră, a celor care ne mai regăseam acolo).

Pe poarta triumfală – acolo unde apar în imagini tv Regina Maria și Ferdinand cel fidel, dau năvală. acum, odată cu mine, doi cicliști – soț și soție, împreună cu băiețelul lor, care stă mulțumit pe ghidon.

Mi se pare destul de răcoare. M-am îmbrăcat și destul de subțire – pantaloni de trening (Adidas) și tricou cu mâneci lungi.

(Va urma)

Nu am mai oprit până la destinație. Traficul – optim.

Iau în primire camera. Mă interesez asupra meselor etc. Domnișoara de la recepție este extrem de lentă, ca orice ardelean. Liftul zici că este placat cu aur: lucește ca soarele. În cameră, nu mai pot de cald.

Spre seară, am luat-o la pas, către cetate. Pe stradă, am oprit la o farmacie, încercând să aflu un medicament miraculos, care să-mi stopeze începutul răcelii. Încă o dată, farmacista – ca toate la care comand – îmi vorbește despre efectele secundare ale bixtonimului – pe care le cunosc pe dinafară. Iau un bixtonim, să-l am, pentru că știu că, în situația unei răceli, niciun desfundător nazal nu ajută, îl folosești degeaba.

Ajung, destul de greu, în preajma cetății. Îmi pun întrebări istorice: pe unde va fi venit Mihai Viteazul, unde va fi dormit peste noapte. Bănuia el, marele voievod, că peste o jumătate de mileniu aproape, un om al viitorului, ca mine, se va gândi la el?

Efectele unor astfel de interogații îmi fac bine, întrucât sunt ca o rampă pentru vis, parcă mă poartă în zbor pe lângă Palatul de Cultură sau altă instituție. Contemplu vilele din cale: au aspect tradițional și sunt solide. Îmi imaginez cum ar fi fost să fi avut parte de moștenirea unei asemenea case. Viața mea cum ar fi fost, dacă aș fi dat examen la liceul militar?

(Va urma)

Imediat ce am urcat în mașină, a început să-mi curgă nasul. De patru ani, de dinainte de pandemie, nu mai răcisem, dar nici de această dată, sâmbătă dimineața, nu părea a fi luat vreun virus, neavând de unde, pentru că, în ultimele zile, nu mai ieșisem din casă / curte. Probabil de la climă! (de la computerul automobilului) – m-am gândit. Sigur este ceva temporar, mi-am susținut gândul inițial, fiind încrezător în imunitatea incredibilă pe care am căpătat-o (cred că de la vaccinurile anti-COVID-19 – le-am făcut pe toate trei!).

Crezând că este mai mult o părere starea mea de sănătate, am oprit la prima benzinărie de firmă (pentru a bea o cafea): „Am deschis-o de câteva zile” – îmi spune vânzătorul, despre locație, în timp ce, în paralel, colega lui se ceartă cu niște clienți, pe un subiect despre care nu discern amănunte – ceva banal…

Revin la volan… Nu pot să respir. Nasul îmi curge continuu. Totuși, nu am niciun simptom în plus – nu mă doare gâtul etc. Precis este vreun virus, pe care, după natura manifestărilor, nu l-am mai avut, nu a mai poposit la mine, din zborul mundan. Conduc și mă analizez, totodată. Nu cred să fi răcit tocmai în prag de vacanță. Faptul ar fi ironic, ar râde de mine contextul…

(Va urma)