Este un regres al ființei, 
în așteptarea epifaniei, 
de la statutul de corp dinamic, suprateran, 
la acela de relicvă, 
care se cere descoperită, 
tot în aceeași situație, de pretendent 
la un semn de existență a divinității. 

Timpul vieții se poate scurge, 
dar omul credincios va intra în pământ, 
când îi va suna ceasul, 
cu același sentiment al expectativei: 
nu va renunța să semnalizeze 
că așteaptă o revelație a lui Dumnezeu, 
deși, 
între timp, 
el se poate să fi și murit, 
dar i-a rămas ca un steag speranța 
în sprijinul Celui de Sus.  

În noaptea-n care setea mă-mpietri,
Fără izvor, visam să beau din zare —
Din Dunăre, cu val cu tot, și-ntâi
Să-i dau în zori barcagiului iertare.

Cu burta plină, aș fi dat pe rând
Strop după strop, la preț de rugăciune
Și-am coborât, cu liftul fremătând,
Spre rafturi goale, pline de tăciune.

Vânzătoarele — mișcare în surdină —
Mutau tăceri și marfă printre rânduri;
Le urmăream: lucrau cu trudă lină,
Și somnu-mi zbura prin nouri. 

Când Dulcan spuse, blând, la televizor,
Despre mormântul sfânt și Paști cu fior.

Lângă hotel, la parter, funcționează un hipermarket nonstop. Totdeauna am fost fascinat de acest contrast - să poți avea legătură cu un punct viu, care, în fiecare moment, când toată planeta doarme (sau cel puțin așa cred eu, vârât în pilotă, până la gât, susține același tip de activitate. 
Ai o siguranță...

Într-o noapte, 
am descoperit că am rămas fără apă plată 
și îmi era o sete - fiind aproape de Dunăre, 
aș fi băut-o întreagă, 
de la primul până la ultimul val; 
a doua zi, m-ar fi căutat barcagii 
să le înapoiez fluviul, 
care-i duce înspre peștii cei mari, 
iar eu, 
cu burta umflată, 
m-aș fi tocmit 
pentru fiecare strop de apă returnat.
Cu o asemenea sete, 
am coborât (cu liftul), la magazin. 
Vânzătoarele tot nu se regăseau la casă: 
aveau mereu marfă de mutat la raft. 
Energia lor îmi făcea bine: 
îmi atenua ideea că mi-am afectat somnul, 
dar pe care, in curând, aveam să-l reiau 
(și cu setea potolită), 
ca pe un bagaj, 
printre spusele de la televizor, 
ale doctorului Dulcan, 
despre vizita 
pe care a făcut-o la mormântul sfânt, 
în noaptea de Paști, 
când se ia lumină.

Am colindat pe cărările odihnei nocturne, 
până dimineața la opt, 
când m-am săltat din pat, 
pentru o incursiune la Kladovo.

În peisajul spiritual al modernității românești, puține figuri istorice au păstrat o aură atât de constant luminoasă precum Regina Maria. Nu este vorba aici de prestigiul atribuit protocolar unei suverane, ci de o prezență activă în viața culturală, artistică și morală a națiunii române, într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Imaginea Reginei Maria se așază într-un registru dublu – între veracitatea unei influențe decisive și mitul unei sensibilități alese, rafinate și profunde.

Nu este lipsit de semnificație faptul că însăși Regina a lăsat posterității o mărturie amplă despre propria viață, sub forma monumentalei lucrări Povestea vieții mele, o trilogie care transcende caracterul documentar și dobândește adeseori inflexiuni literare autentice. Scrise cu o grijă stilistică evidentă, aceste pagini trădează nu doar un simț al narațiunii și al reflecției, ci mai ales o conștiință acută a misiunii care i-a fost încredințată.

Dar, mai înainte de orice altă considerație, se cuvine a sublinia rolul de ocrotitoare a artelor, pe care Regina Maria l-a asumat cu o distincție firească. Reședința de la Balcic a devenit, sub patronajul reginei, un spațiu predilect al reveriei și contemplației. Acolo, între ziduri albe și grădini suspendate, între minaretul decorativ și pergolele pline de flori, au găsit adăpost și inspirație pictori aflați în pragul consacrării. Iosif Iser, cu expresionismul său sobru, ori Lucian Grigorescu se numără printre cei care, atrași de mirajul Balcicului, au știut să-i redea culoarea în registre care țin azi de canonul vizual al României interbelice.

Între cei care au simțit această vibrație a locului s-a numărat și poetul Ion Pillat. În volumul Balcic, alcătuit din peste douăzeci și cinci de meditații lirice asupra unei geometrii sacre a lumii, autorul înfățișează, cu o finețe care amintește de miniatura orientală, multitudinea de fațete ale acestui colț de lume — când rustic, când hieratic.

În Balcic, Pillat regăsește acea „luntre evanghelică”, din care, odinioară, apostolii au aruncat mreaja cea mare „pe apele sfințite în vremea lui Irod”. Luntrea, în general un obiect marin, relicvă transpusă în peisaj, devine o emblemă a credinței care supraviețuiește vremurilor. Balcicul o păstrează ca simbol — și o încadrează într-o picturalitate a sacrului.:

„Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care-ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată zvârliră largă mreajă
Pe apele sfințite în vremea lui Irod.

Și sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.

Și pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ți-aduci la târg harbujii și poama azi ca ieri,
Venea Mântuitorul așa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.

(Balcic biblic).

Deși numele suveranei nu apare explicit în volumul lui Ion Pillat, o lectură atentă relevă, în filigranul versurilor, o recunoștință latentă, manifestată printr-un ethos al tăcerii meditative. Regina Maria a instituit culturii românești un locus sanctus de reflecție. Balcicul devine, astfel, un topos liric și un simbol al generozității regale — un spațiu oferit artei dintr-un patriotism luminat, izvorât dintr-o grijă deosebită pentru spiritualitatea românească.

Imaginea Reginei Maria se păstrează în literatura română nu printr-un exces de glorificare, ci printr-un echilibru subtil între evocare și admirație. Într-o perioadă a convulsiilor, ea a oferit un model de armonie. Într-o cultură în căutare de sine, ea a deschis drumuri.

Într-o compoziție lirică apărută în presa vremii, poetul Georgian alege să învăluie chipul reginei într-o aură mitologică. Această transfigurare poetică nu se limitează la elogiul ocazional, ci aspiră, prin filtrul unei culturi clasice bine asimilate, să fixeze o imagine care depășește circumstanța istorică. Regina devine, astfel, un palimpsest al vechilor zeițe protectoare — Hera, Atena, poate chiar Demetra — , un simbol al unei civilizații întemeiate pe echilibru, splendoare și demnitate. Poemul lui Georgian: „În părul tău albit de spini / Sclipesc arginții de coroane / Regina cu ochi blajini, / Regină de gând și icoane…” nu este, prin urmare, simplu encomion, ci o încercare de resacralizare a ideii de suveranitate, într-o epocă în care imaginarul colectiv resimțea nevoia unor repere înalte. În această cheie, gestul poetului capătă o dimensiune culturală: aceea de a reinstitui, prin mijloacele artei, un ethos al verticalității și al exemplarității.

Într-o epocă a tulburărilor și căutărilor, Regina Maria a oferit un model de echilibru și rafinament. În atitudinea ei pentru cultură, în discreția cu care a știut să fie prezentă fără a se impune, se află o lecție de civilitate care încă ne privește. Poeții și artiștii nu s-au grăbit să-i dedice ode facile, ci au preferat să o așeze în sfera simbolului — acolo unde forțele istoriei se topesc în mit, iar realitatea se transfigurează în ideal.

S-ar putea crede, cu o ușurință prea lesne explicabilă, că Regina Maria, alegând Balcicul drept loc al retragerii — acolo unde, prin voință testamentară, a cerut să-i fie adăpostită inima —, nu făcea altceva decât să urmeze, în registru afectiv, modelul lăsat de Carmen Sylva. O asemenea aproximație ar nedreptăți grav complexitatea unei personalități care a refuzat să se lase definită printr-o singură trăsătură dominantă. Regina Maria a fost o adevărată întreprinzătoare pe multiple planuri: politice, culturale, naționale. Așa cum, la încheierea Primului Război Mondial, și-a asumat un rol diplomatic de o subtilitate și o tenacitate rar întâlnite — contribuind, printr-o formă de activism regal luminat, la realizarea Marii Uniri —, tot astfel a înțeles să sprijine cultura română nu din vanitate, ci dintr-un simț profund al datoriei față de o civilizație emergentă.

Sprijinul oferit de Regina Maria culturii române nu poate fi redus la simpla diriguire a unor manifestări artistice ori la protejarea unui cerc de creatori. Era, mai curând, expresia unei vocații organice pentru civilizație, pentru tot ceea ce înalță omul dincolo de urgențele istoriei.

Balcicul este și o alegorie a unui ideal cultural: acela al unei Românii aflate la confluența Orientului și Occidentului, înzestrată cu harul sintezei și al ospitalității. Ceea ce rămâne în urma Reginei Maria nu este doar imaginea unei regine frumoase și curajoase, ci profilul unei conștiințe moderne, care a înțeles că noblețea derivă din adeziunea la idealuri înalte și dintr-un angajament activ pentru progresul națiunii.

Nici îngerii n-au înțeles ce însemni, 
le-a fost mai simplu să declare sacerdoților, 
întâi: 
că ești un bătrân proptit în baston, 
așteptând să treacă ziua, la poartă, pe bancă.

Însuși omul, 
cu partea-i de vis din alcătuire 
- cea de lut îl tot trage in jos, 
spre târâșul inspirat de șarpele din cosmos - 
a nădăjduit spre Tine, 
ca înspre un frate mai mare, 
deși nu i-a fost deloc ușor, 
dar ți-a văzut Fiul, pe Iisus, pe cruce, 
amenințat de vulturul 
care și pe Prometeu l-a ros, 
de la ficat, spre inima cu milă pentru fiara bătrână, 
numită „om”... Și-a pus o scară în suflet, 
să urce din nou la cer, 
diferită de Turnul Babel, 
care în talpă îți era piron: 
cu fiecare închinare și rugăciune, 
întărite cu post, 
urca o treaptă spre istoria fără ani, 
care paradis s-a numit 
și Adam și Eva prin iarba verde au hălăduit, 
nevăzând uscăciune, 
nici pe șarpele adormit într-un somn fals, 
in cine știe ce genune 
(căci sub burtă, 
șarpele-și lăsa veninul care tocea din paradis, 
lăsând cratere mici in urmă).
Te-ai arătat în istorii 
(se spune de către Sf Anton, care a reparat cu propria eroziune a genunchilor împinși in parchet, pentru îndelungi rugăciuni, de ceasuri întregi - și îngerii i se adunau în spate, ca un șir de raze întruchipate  - găurile de mai adineauri lăsate de șarpele pornit pe naivitatea Evei.

și-a tocit genunchii în rugăciuni și a reparat în biserică și în chilia -i de pustnic găurile din cer, făcute cu tropăit  craterele din cer, făcute de șarpele
Te-ai arătat, se spune, în istorii și mie in copilărie, pe când eram sigur că mă susții să devin ce îmi doream nespus de mult, un credincios bun.  

Cum poate-un înger, cândva purtând lumina,
Să cadă-n bezna fără de sfârșit?
Oare nu-i parte-n taina de granit
Ce-a modelat și steaua și țărâna?

Lucifer – foc din miezul cel slăvit –
Se mistuie, ori arde-n veșnicie?
Și Domnul n-a zărit, în pavăză vie,
Scânteia mândriei ce-a încolțit?

Iar profeția Fiului cel sfânt
Din care clipă-n lume s-a rostit?
Ce rost avea să-și ia un trup de lut?

N-a înțeles divinul ce-i pământ?
Ori a voit, prin El, să fiu sortit
Să-nfrunt ispitele – și să n-o fi putut?

Cum a putut afecta Dumnezeu 
eternitatea îngerului care a fost inițial Lucifer, 
de distribuitor al luminii? 
Energia care îl alcătuiește pe Lucifer 
se va consuma sau nu?, 
pentru că el ar face parte din particulele 
de bază ale creației universale?

Dumnezeu nu a putut prevedea acel act de răzvrătire, 
de emfază al lui Lucifer?

De unde a început profeția despre venirea lui Iisus? 
Cum s-a conturat și definitivat?

De ce a fost nevoie ca Iisus să aibă natură umană? Divinitatea nu înțelegea ce înseamnă a fi om, 
a fost o verificare a firii umane, 
un experiment care să fi arătat 
dacă omul poate sau nu rezista ispitelor 
generate de demonul mitologiei creștine?

În peisajul spiritual al modernității românești, puține figuri istorice au păstrat o aură atât de constant luminoasă precum Regina Maria. Nu este vorba aici de simpla aură a rangului ori de prestigiul atribuit protocolar unei suverane, ci de o iradiere veritabilă a personalității, de o prezență activă în viața culturală, artistică și morală a națiunii române, într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Imaginea Reginei Maria se așază într-un registru dublu – între veracitatea unei influențe decisive și mitul unei sensibilități alese, rafinate și profunde.

Nu este lipsit de semnificație faptul că însăși Regina a lăsat posterității o mărturie amplă despre propria viață, sub forma monumentalei lucrări Povestea vieții mele, o trilogie care transcende caracterul documentar și dobândește adeseori inflexiuni literare autentice. Scrise cu o grijă stilistică evidentă, aceste pagini trădează nu doar un simț al narațiunii și al reflecției, ci mai ales o conștiință acută a misiunii spirituale care i-a fost încredințată.

Dar, mai înainte de orice altă considerație, se cuvine a sublinia rolul de ocrotitoare și sprijinitoare a artelor, pe care Regina Maria l-a asumat cu o firească distincție. Prezența ei nu se reducea la un simplu patronaj formal, ci exprima o autentică înțelegere a rosturilor culturii. Reședința de la Balcic a devenit, sub oblăduirea reginei, un spațiu predilect al reveriei și contemplației. Acolo, între ziduri albe și grădini suspendate, între minaretul decorativ și pergolele pline de flori, au găsit adăpost și inspirație pictori aflați în pragul consacrării. Iosif Iser, cu expresionismul său sobru și adânc, ori Lucian Grigorescu se numără printre cei care, atrași de mirajul Balcicului, au știut să-i redea fizionomia în registre picturale care țin azi de canonul vizual al României interbelice.

Între cei ce au simțit această vibrație a locului s-a numărat și poetul Ion Pillat. În volumul Balcic, alcătuit din peste douăzeci și cinci de meditații lirice asupra unei geometrii sacre a lumii, autorul înfățișează, cu o finețe care amintește de miniatura orientală, multitudinea de fațete ale acestui colț de lume — când rustic, când hieratic. Volumul reprezintă o sinteză între tradiția bizantină, reveria orientală și eleganța clasicistă a versului modern. În Balcic, Pillat regăsește acea „luntre evanghelică”, din care, odinioară, apostolii au aruncat mreaja cea mare „pe apele sfințite în vremea lui Irod”. Balcicul o păstrează ca simbol — și o încadrează într-o picturalitate a sacrului. Luntrea, în general un obiect marin, relicvă transpusă în peisaj, devine o emblemă a credinței care supraviețuiește vremurilor:

„Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care-ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată zvârliră largă mreajă
Pe apele sfințite în vremea lui Irod.

Și sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.

Și pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ți-aduci la târg harbujii și poama azi ca ieri,
Venea Mântuitorul așa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.

(Balcic biblic).

Deși numele suveranei nu apare explicit în volumul lui Ion Pillat, o lectură atentă va descoperi, în filigranul versurilor, o tăcută gratitudine. Fără grija Reginei Maria de a-i oferi culturii românești un loc de reculegere și de înălțare, întâlnirea poetului cu Balcicul nu ar fi fost posibilă. În acest sens, Regina Maria rămâne o prezență activă, chiar și atunci când este invocată în absență. Dincolo de fastul curții și de datoria politică, ea se distinge ca un spirit cultivat, angajat, profund înrădăcinat în tradițiile țării adoptive și, în același timp, deschis către universalitate. Balcicul devine, astfel, un topos liric și un simbol al generozității regale — un spațiu oferit artei dintr-un patriotism luminat, izvorât dintr-o profundă grijă pentru spiritualitatea românească.

Imaginea Reginei Maria se păstrează în literatura română nu printr-un exces de glorificare, ci printr-un echilibru subtil între evocare și admirație. Ea nu domină discursul, ci îl inspiră. Această discreție și capacitatea de a înnobila prin simpla prezență sunt tocmai semnele autenticității unei figuri care, trecând prin istorie, a devenit patrimoniu de sensibilitate. Într-o epocă a convulsiilor, ea a oferit un model de armonie. Într-o cultură în căutare de sine, ea a deschis drumuri. Și în paginile poeziei românești, continuă să existe cu aceeași blândețe regală.

Într-o compoziție lirică apărută în presa vremii, poetul Georgian alege să învăluie chipul reginei într-o aură mitologică. Această transfigurare poetică nu se limitează la elogiul ocazional, ci aspiră, prin filtrul unei culturi clasice bine asimilate, să fixeze o imagine care depășește circumstanța istorică. Regina devine, astfel, un palimpsest al vechilor zeițe protectoare — Hera, Atena, poate chiar Demetra — , un simbol al unei civilizații întemeiate pe echilibru, splendoare și demnitate. Poemul lui Georgian: „În părul tău albit de spini / Sclipesc arginții de coroane / Regina cu ochi blajini, / Regină de gând și icoane…” nu este, prin urmare, simplu encomion, ci o încercare de resacralizare a ideii de suveranitate, într-o epocă în care imaginarul colectiv resimțea nevoia unor repere înalte. În această cheie, gestul poetului capătă o dimensiune culturală profundă: aceea de a reinstitui, prin mijloacele artei, un ethos al verticalității și al exemplarității.

Într-o epocă a tulburărilor și căutărilor, Regina Maria a oferit un model de echilibru și rafinament. În grija ei pentru cultură, în discreția cu care a știut să fie prezentă fără a se impune, se află o lecție de civilitate care încă ne privește. Poeții și artiștii nu s-au grăbit să-i dedice ode facile, ci au preferat să o așeze în sfera simbolului — acolo unde forțele istoriei se topesc în mit, iar realitatea se transfigurează în ideal.

Sunt adânc, precum o piramidă,
însă, privit din afară,
cum mă scald și discut pe ton alert
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora,
nimeni n-ar bănui gravitatea lumii
pe care o port în suflet.

Sunt în legătură cu apa,
care-mi oferă densitatea ei termică,
pentru a mă bucura de înotul precar,
pe care-l execut înspre mal...
Pe inimă,
ca pe o roată de moară,
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă,
zărită departe,
acolo unde Gregora merge în zori
să vadă răsăritul.

Privirea constituie sentimentul posibil
pe care l-aș trăi și eu,
în umbra stâncii,
la orice moment din zi și din noapte –
îl înalț din gând
în timp ce îmi imaginez briza mării
venind spre mine,
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam:
Dumnezeu a privit, 
insistent, 
peste întinderile rudimentare
și s-a gândit la Sine –
cum să ajungă în depărtare
să se bucure de acea margine,
unde, la geneză,
va fi răsărit o floare.
I-a venit ideea să facă unul ca El,
i-a suflat acel duh
care se întoarce exact ca un bumerang
înspre Sine,
atunci când e curios să vadă
ce s-a întâmplat mai departe de sfinți
și de îngerii tăcuți.

De la mine, de la tine, de la orice om –
purtători, cum suntem, ai unui asemenea duh nemuritor –
află Dumnezeu despre ceea ce nu poate El străbate la pas.
Dar, până atunci,
îi aud pe oameni dând gură în apă,
chiote de veselie că-și dau în petic
pe țărm cretan,
pentru a fi siguri că au luat de la viață,
într-un bagaj sentimental,
scăldatul în Marea Egee,
pe care Homer a trecut-o între coperți, 
în Iliada și Odiseea, 
cu o pană de gâscan.

Despre acest moment,
se va lua la cunoștință în cer,
afirmat chiar de duhul nostru,
împrumutat – nu știm până când –
de către Creator.

Ce-ar însemna acum
să-și afunde talpa Lui în mare?
Ar goli-o instant.
Ar sări valuri uriașe,
din Creta până în România –
că tot le-am promis colegilor
un strop din Egee...

Sunt adânc precum piramida, 
însă, 
privit din afară, 
cum mă scald și discut pe ton alert 
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora, 
niciodată nu mi se va bănui gravitatea lumii 
pe care o port cu mine, în suflet. 

Sunt în legătură cu apa, 
care îmi oferă densitatea ei termică, 
pentru a mă bucura de înotul precar, 
pe care-l execut înspre mal... 
Pe inimă, 
ca pe o roată de moară, 
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă, 
zărită departe, 
acolo unde merge, în zori, Gregora 
să pozeze răsăritul. 

Privirea constituie sentimentul,
îl ridică în picioare, 
pe care l-aș trăi și eu, 
în umbra stâncii, 
la orice moment din zi și din noapte -  
în timp ce briza mării 
vine spre mine, 
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam: 
Dumnezeu a privit insistent peste întinderile rudimentare 
și s-a gândit la Sine, 
cum să ajungă în depărtare 
să se bucure de acea margine, 
care va fi luat, 
de la geneză, 
o floare ce colț. 
I-a venit ideea să facă unul ca El, 
i-a suflat acel duh 
care se întoarce exact ca un bumerang 
înspre Sine, 
când este curios să vadă ce s-a întâmplat 
mai departe de sfinți și de îngerii tăcuți. 
De la mine, de la tine, de la orice om, 
purtători cum suntem ai unui asemenea duh nemuritor, 
află Dumnezeu despre ce nu poate El străbate la pas. 
Dar, până atunci, 
îi aud pe oameni dând gură în apă, 
chiote de veselie că își dau în petic 
pe țărm cretan, 
pentru a fi siguri că au luat de la viață, 
într-un bagaj sentimental,  
scăldatul în Marea Egee, 
trecută de Homer între coperți. 
Despre acest moment 
se va lua la cunoștință în cer, 
afirmat chiar de duhul nostru, 
împrumutat - nu știm până când - 
de către creator.  

Ce ar însemna acum 
să-și afunde talpa Lui în mare? 
Ar goli-o instant. 
Ar sări valuri uriașe, 
din Creta, până în România - 
tot le-am promis colegilor un strop din Egee...