„Un domn oarecare cu un câine la braț” de Viorel Mirea este o colecție de proză scurtă care explorează absurdul și ironia vieții cotidiene printr-un stil original și adesea neașteptat. Publicată recent, cartea aduce în prim-plan povești construite în jurul unor personaje și situații care par banale la suprafață, dar care se transformă treptat în incursiuni absurde, ilogice și pline de umor subtil.

Tematică și stil

Cartea propune o serie de întâmplări care investighează paradoxurile existenței, captând momente stranii, dar profund semnificative, din viața unor oameni obișnuiți. Titlul sugerează deja caracterul aparent prozaic al situațiilor descrise, dar fiecare povestire se deschide spre o lume a nonsensului, a întrebărilor existențiale și a unor răsturnări de situație neașteptate.

Stilul lui Viorel Mirea este marcat de o combinație de umor sec, ironie fină și observație atentă asupra detaliilor vieții de zi cu zi. Textul abundă în imagini și simboluri care par să sfideze logica, provocând cititorul să reflecteze asupra graniței dintre real și absurd.

Abordare absurdă

În fiecare povestire, absurdul devine un vehicul pentru a explora teme universale, cum ar fi alienarea, rutina, fragilitatea relațiilor umane sau lipsa de sens a existenței. Aceste povești amintesc de influențe din literatura absurdului, cum ar fi textele lui Kafka sau Ionesco, dar cu un umor care îi conferă o notă distinctă.

Un exemplu din carte

De exemplu, una dintre povestiri urmărește un personaj aparent banal, „un domn oarecare”, care poartă un câine la braț într-o plimbare. Deși scena pare comună, dialogurile absurde și reacțiile neașteptate ale trecătorilor dezvăluie complexitatea relației omului cu propria sa identitate și cu lumea din jur.

Impact și recomandare

„Un domn oarecare cu un câine la braț” este o lectură captivantă pentru cei care apreciază literatura experimentală, proza scurtă și o abordare neconvențională asupra realității. Este o carte care invită la introspecție și provoacă zâmbete prin absurditatea situațiilor, dar și prin subtilitatea observațiilor.

Cartea Filosofia existenței defecte de Ion Militaru oferă o explorare profundă a conceptelor centrale din filosofia lui Constantin Noica, concentrându-se pe ideea de „existență defectă” ca un punct de plecare pentru înțelegerea fragilității umane. Militaru propune o reinterpretare a filosofiei noiciene, aducând în prim-plan „devenirea întru ființă” și relația acesteia cu imperfecțiunea lumii. Cartea nu este doar o analiză critică, ci și un exercițiu hermeneutic, prin care autorul își folosește reflecțiile asupra operei lui Noica pentru a aborda marile întrebări despre existență, moarte și imperfecțiune.

Primul capitol, „Ontologia existenței defecte,” analizează exemplele utilizate de Noica pentru a caracteriza defectele societății, trecând prin paradigmele filosofice ale lui Socrate și Platon. Militaru remarcă influența lui Socrate în conturarea sinelui ca motor al propășirii individuale și felul în care Platon, deși fidel maestrului său, introduce tensiuni între filosofie și artă prin relatarea sfârșitului lui Socrate.

În al doilea capitol, autorul pune în paralel ideile lui Noica cu cele ale lui Hegel și Blaga, subliniind că orice progres implică o „mutație” – o dislocare a vechilor paradigme și o transsubstanțiere în noi forme de înțelegere. Această „existență defectă” devine un proces continuu al omului de a se confrunta cu limitele rațiunii și de a accepta misterele vieții.

Capitolul final, „Logică și existență defectă,” explorează abordarea lui Noica asupra lumii imperfecte și virtutea filosofică a acceptării acestei „căderi.” Autorul argumentează că Noica, în loc să caute perfecțiunea abstractă, îmbrățișează imperfecțiunea, găsind o valoare intrinsecă în „lumea căzută.” Moartea nu o înfrângere, ci o componentă esențială a condiției umane. Această perspectivă oferă un nou sens filosofiei: nu este o evadare din realitate, ci o abordare temerară a fragilității condiției umane.

În concluzie, cartea lui Militaru reușește să capteze complexitatea și relevanța filosofiei lui Noica, prezentând-o ca un dialog cu imperfecțiunea și fragilitatea vieții. Această lucrare este un tribut adus capacității filosofiei de a se confrunta cu limitele existenței, fără a se refugia în idealuri abstracte. Pentru cei interesați de reflecția asupra condiției umane, Filosofia existenței defecte este o lectură esențială.

M-am închis în casa de la țară, 
departe de acel tumult, 
care îmi stătea ca un turban pe cap.

A intrat și aici, după mine, dorul, 
care nu știu ce iscusite chei a manevrat, 
că a deschis ușa cu ușurință 
și m-a deșteptat. 

Am ajuns iar numai piele și os. 
Somnul îmi este puțin. 
Bucatele nu-mi plac.
Mă salt din pat, 
ca un prunc spre primul pas...

Mă uit spre soarele care și el este stingher, 
dar, spre deosebire de mine, 
se poate arăta, oriunde, în lume, 
drept cosmos 
împachetat în sulițe migratoare.

Și tutunul, 
pe care, 
adineauri, 
l-am așezat în foaia de țigară, 
îmi face semne discret din fumul 
care-l duce în rotocoale, 
peste o fâșie de orizont.

Numai eu, 
imobil și atent să închid dorului poarta inimii, 
ruginesc în balamale de foc aprins.
„Da", îmi șoptești,
cum ai ajuns în apropiere, 
nu am nicio idee - mi-au zburat toate-,
„nu ai zăvor pentru a mă ține departe, 
într-un colț de cetate"...

I locked myself in the house in the countryside,
far from that turmoil,
which pressed upon me like a tight turban on my brow.

Yet longing followed me here,
wielding some clever keys I know not of,
as it easily opened the door
and awakened me.

Once again, I am reduced to skin and bone.
Sleep comes sparingly.
Food no longer pleases me.
I rise from bed,
like a child taking their first hesitant steps…

I gaze at the sun, which too seems lonely,
but unlike me,
it can travel anywhere in the world,
casting shadows to mirror the forms of every object
or creature it encounters,
revealing them as a cosmos wrapped
in migrating spears.

Even the tobacco,
which moments ago
I carefully wrapped in the cigarette paper,
sends me discreet signals through the smoke,
spinning, swirling above a sliver of the horizon.

And I, motionless,
struggle to close the door of my heart to longing,
yet I rust in the fiery hinges of despair.
„Yes,” you whisper to me,
from somewhere behind.
How you came so near,
I cannot comprehend—my thoughts have all flown away.
„You have no locks strong enough
to keep me out,
not even in the darkest corner of your fortress.”

M-am retras în căsuța de la țară,
departe de zbuciumul lumii,
care mă apăsa ca un turban strâns pe frunte.

Dar dorul
m-a găsit și aici – 
cine știe ce chei fermecate a mânuit,
căci ușa i s-a deschis fără opoziție.

M-am prăbușit din nou în neputință –
un trup, doar piele și os.
Somnul vine rar, ca o umbră fugară.
Hrana, odinioară mângâiere,
acum nu-mi mai stârnește decât dezgust.
Mă ridic din pat, fără vlagă,
asemeni unui prunc nesigur la primul său pas.

Privesc soarele – și el pare înstrăinat,
dar, spre deosebire de mine,
imită în umbră formele lucrurilor 
și ale vietăților.

Chiar și tutunul –
pe care, mai devreme,
l-am împăturit cu atenție în foaia de țigară –
îmi trimite mesaje prin rotocoale fragile de fum,
răsucindu-se, dansând peste linia orizontului.

Iar eu rămân aici, nemișcat,
într-o luptă necruțătoare să închid inimii
poarta prin care dorul intră nepoftit.
Dar simt balamalele ruginind,
încingându-se în focul arzător al regretului.

„Da”, îmi șoptești de undeva din spate –
cum ai ajuns atât de aproape, nu pot înțelege,
toate răspunsurile mi s-au risipit.
„Nu ai zăvoare destul de puternice
să mă ții departe,
nici măcar în cele mai întunecate colțuri ale cetății tale”...

M-am închis în casa de la țară, 
departe de acel tumult, 
care îmi stătea ca un turban pe cap.

A intrat și aici, după mine, dorul, 
care nu știu ce iscusite chei a manevrat, 
că a deschis ușa cu ușurință 
și m-a deșteptat. 

Am ajuns iar numai piele și os. 
Somnul îmi este puțin. 
Bucatele nu-mi plac.
Mă salt din pat, 
ca un prunc spre primul pas...

Mă uit spre soarele care și el este stingher, 
dar, spre deosebire de mine, 
se poate duce, oriunde, în lume, 
să copieze în umbră forma oricărui lucru 
sau vietate, peste care a dat 
și i s-a arătat drept cosmos 
împachetat în sulițe migratoare.

Și tutunul, 
pe care, 
adineauri, 
l-am așezat în foaia de țigară, 
îmi face semne discret din fumul 
care-l duce în rotocoale, 
peste o fâșie de orizont.

Numai eu, 
imobil și atent să închid dorului poarta inimii, 
ruginesc în balamale de foc aprins.
„Da", îmi șoptești,
cum ai ajuns în apropiere, 
nu am nicio idee - mi-au zburat toate-,
„nu ai zăvor pentru a mă ține departe, 
într-un colț de cetate"...

Automobilul trecu 
și-un suflu de vânt în suspin 
ridică frunza în zbor 
din maldărul de frunze rămase-n șanț.

Frunza zvârlită se vede pentru întâia oară 
departe de pomul care o zămislise 
și de pământul care o odihnise.

– Ce minunăție de oraș! - exclamă prin setul de nervuri 
și porni să colinde peste alei...

Un copil o privește și în joacă îi dă o palmă. 
Frunza se răsucește în aer, 
capătă avânt ca un fluture.

Copilul, 
voind s-o lege de-o sfoară,
cum înălțase, cândva,
un zmeu de pânză albastră, roz și maro,
o zdrobește din greșeală —
și-n soare, pe asfaltul umed,
nervurile foșnesc, fâșâie
ca pagini uitate
pe coridoarele școlilor.

CARACTERIZAREA / PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI ȘTEFAN
GHEORGHIDIU DIN „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu )Roman
modern subiectiv psihologic interbelic)

1. perioada interbelică
2. două teme majore: dragostea și războiul
3. perspectiva narativă
   Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt specifice prozei de analiză
   psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator se relevă prin intermediul monologului și al
   autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției.
   Prezentarea statutului social, psihologic și moral
   STATUTUL SOCIAL AL CELOR DOUĂ PERSONAJE ESTE SURPRINS ÎN CAPITOLUL AL
   DOILEA: Ștefan Gheorghidiu este student la Filosofie, iar Ela, studentă la Litere. Cei doi se căsătoresc,
   trăind o adevărată iubire pasională.
   Ștefan Gheorghidiu primește o moștenire neașteptată de la unchiul avar Tache Gheorghidiu, când
   protagonistul încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui
   Vasile Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea cu fabrica, în cadrul căreia lui Ștefan Gheorghidiu i se
   dăduse conducerea biroului comercial, se dovedește un dezastru, așa că tânărul moștenitor își dă seama
   că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce spre filosofie, iar noile preocupări ale
   Elei pentru lux și cumpărături devin pentru el probleme indiferente.
   Spre deosebire de el, Ela are o adaptată la această lume. Ruptura cuplului provine din
   conștientizarea de către personajul-narator a faptului că „el și soția sa trăiesc în tuneluri paralele”.
   două episoade / secvențe narative/ situații specifice
   ANALIZA RELAȚIEI DE CUPLU ESTE EVIDENȚIATĂ PRINTR-O SERIE DE SECVENȚE
   NARATIVE. Relevant este episodul în care Ștefan Gheorghidiu se ală în permisie la Câmpulung, unde
   petrece o noapte de iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei
   nopți, ci analizează gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl
   „îmbolnăvește” pe bărbatul aflat în căutarea certitudinii: „Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am
   conștientizat atunci că ace gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea
   nu-și mai dădea seama, dar care a devenit revelatoriu pentru ceea ce nu știam eu”.
   Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, semnificativă pentru ilustrarea
   trăsăturilor de caracter ale PERSONAJELOR. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu își dă seama că nu
   mai simte nimic pentru Ela, despre care afirmă: „O priveam cu indiferența cu care privești un tablou”.
   Primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această
   epistolă nu-i provoacă niciun sentiment. Așadar, fără să dea vreo explicație, protagonistul decide să se
   despartă de ca pentru care odinioară era în stare să ucidă: „I-am scris că-i las totul de la obiecte de preț la
   cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”.
   În concluzie, CUPLUL DE PERSONAJE, ȘTEFAN – ELA, RĂMÂNE REPREZENTATIV
   PENTRU viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru modernizarea romanului românesc prin
   adoptarea modelului proustian.

Sub pelerina grea,  
ascund un strigăt surd,
ca să nu vadă nimeni umilința adăpostului,
în orașul străin și rece, printre umbre sumbre.
De atâtea ori, am rostit: nu mai am nevoie de nimic.
Arăt lumii că puținul mi-e bucurie.

Stropi întunecați cad grei pe butoiul crăpat;
sunetul lor, clopot înecat, se adâncește în noapte.
Aș vrea să le schimb curgerea,
să-i îndrept
spre puritatea norului, 
neatinsă de suflul pământului.

O gură flămândă de cuvânt îi primește cu sete
și eu însumi, prizonier între pagini jilave,
voi deveni, peste timp,
o piatră în biblioteci tăcute,
dărâmând rafturi sub povara ideii.

Sunt doar un biet strop
în fața cosmosului surd.
Câtă lumină mi-ar trebui să strălucesc,
pentru ca îngerul neputincios să mă vadă?
De unde să iau lumina, în această zi mohorâtă,
când norii mă învăluie?
Poate din cugetul meu...

Întorc butoiul spre cer, 
ca pe un ochi stins,
ale cărui lacrimi sunt ploile,
picurând în torent.

I put a cloak over my head,
so no one would see me taking shelter from the rain.
So many times,
I have claimed that I need nothing more.
I show people that I am happy with little.
Didn't I throw my jug
at the dreamy head of a passerby?
“Wake up!”
I told him.
“Don’t seek adornments,
for nature has endowed you with everything needed
to thrive in soulful grandeur.
Look at this child drinking water from the fountain,
cupping his hands.”

Raindrops slap against the barrel,
I hear them deepen in their descent.
I wish I could divert them
from the bark of the earth,
where they’ll trickle into the crowd,
toward my philosophy,
which would underscore the purity they bring from the clouds.
A thirsty letter swallowed them swiftly.
I, too, shall be ingested by damp pages,
and, over centuries,
oh! my doctrine will solidify in libraries,
toppling shelves, and,
without the confinements of iron and wood,
will return once again to the clear streets of the city,
among the citizens.

I feel like a mere drop myself,
in relation to God and the cosmos.
How much light must I reflect
to be noticed by the most oblivious angel?
Where can I find light,
on such a rainy day?
Perhaps from thought,
there I draw closer, with true steps,
to a heaven without envious people.

I’ll turn the barrel, its opening toward the sky,
like an eye,
whose tears the rains will be, in torrents.