Spre surprinderea mea, satul Theologos are și o cascadă, semnalată prin afișe. Nu îți este greu să o găsești, căci vezi cârduri de turiști din toată lumea mergând agale pe drumuri de țară, așternute între case tăcute, cu grădini mărginite de garduri de sârmă, în care sclipește ici-colo câte o roșie.

Cascada însă este de dibuit: atâtea tufișuri verzi și dese o maschează, iar potecile spre ea sunt abrupte. Nimeni nu pare să știe pe unde să coboare. Mai temerar și sigur pe adidașii mei, cobor pe un șir de pietre, încercând să aflu dacă se poate ajunge pe acolo. Turiștii vorbitori de engleză, aflați în spatele meu, mă urmează. Din acest moment, simt că am o responsabilitate mai mare, parcă îi iau și pe ei sub aripa mea ocrotitoare.

Câțiva vizitatori sunt deja sub jetul cascadei, înviorându-se; alții se scaldă în apa strânsă la baza acesteia și sunt foarte veseli. Vesel devin și eu când văd un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani alunecând pe mușchiul verde al unei pietre și căzând în fund.

Impresionant este jetul cascadei, lat și puternic, cu forma unui triunghi echilateral, vârful în jos.

Mă aflu între două terase paralele și aleg să intru în cea din stânga, unde umbra este mai deasă.
De îndată ce mă așez, un tânăr chelner îmi aduce o sticlă de apă rece, apoi revine cu meniul. Comand un frappe, celebru în Theologos.

La mesele din jur se vorbește în mai multe limbi, însă româna predomină. Frappe-ul are, într-adevăr, un gust diferit de cel pe care îl beau la Promenada — puțin mai aromat și parcă mai dulce. Frișca este „împopoțonată” cu bomboane decorative.

Apa din sticlă nu este încă terminată — îmi mai rămâne un sfert. Îl văd pe chelner, cu viteza unui supersonic, schimbând-o deja cu alta nouă.

Terasa îmbină tradiția cu modernul. Vițele de vie, întinse pe direcții imprevizibile, se reunesc într-o boltă sprijinită pe o structură de lemn. În interior, funcționează și o cofetărie, cu prăjituri specifice locului.

Deși terasa dă spre stradă, din cadrul ei se coboară spre stânga, către o școală și un mic platou cu un aer arhaic, unde legătura cu trecutul, cu ceea ce a fost odinioară pe aici, se simte până în adâncul conștiinței.

Sunt tentat să intru în primul magazin cu produse tradiționale care-mi iese în cale, dar amân, pentru că am ca obiectiv cea mai veche cafenea din sat, datând de pe la 1800 și ceva, pe care o descopăr relativ repede, undeva pe dreapta, în direcția mea de mers. Terasa este din lemn. Nici aici nu intru, având în minte altă țintă: Muzeul sătesc.

Poarta muzeului, simplă și aproape în stil maramureșean, invită la intrare. O bătrânică, îmbrăcată în haine moderne, în alb și albastru, anunță prețul biletului în engleză și îl oferă vizitatorilor. Casa, deși mică la prima vedere, se dovedește destul de vastă, cu holuri întortocheate care duc spre diverse camere. Redescopăr, în aceste încăperi, satul tradițional românesc — aproape nimic nu diferă de ceea ce întâlnim la noi.

Imediat ce pășesc în prima încăpere, din spate se aude aceeași femeie de la intrare, care se dovedește a fi și ghid. Vorbește în engleză despre istoricul casei. Cândva, Theologos a fost capitala regiunii, iar clădirea care găzduiește astăzi muzeul a aparținut unui prinț al locului.

Există o cameră dedicată uneltelor tradiționale — probabil toate cele care ar fi putut fi folosite, odinioară, de țărani. Fiecare obiect este însoțit de o fotografie care ilustrează modul și scopul utilizării lui. Îmi atrage atenția un fel de drapă dintr-un material vegetal, prevăzută cu dinți; nu am înțeles la ce era folosită, însă fotografia alăturată o arată în mijlocul unui lan de grâu.

Satul Theologos este ca orice stațiune grecească, însă cu o singură diferență: nu are mare. Desigur, nu e o problemă. Sătenii se pot urca oricând în mașină și ajung imediat la Potos sau la prima plajă, care nu este deloc departe. Totuși, nu au „marea lor”. Oare, în trecut, mergeau la mare călare pe măgar sau în căruțe?
În Theologos, cel mai bine este să parchezi încă de la prima oportunitate, altfel riști să nu mai găsești niciun loc liber. Drumurile, care pornesc din artera principală – cea care străbate satul – sunt înguste ca o panglică. Te cuprinde brusc un soi de claustrofobie, când realizezi că nu ai unde întoarce mașina (și oricum e sens unic), iar pe cele secundare e aproape imposibil să urci: sunt întortocheate și subțiri ca ața. În căutarea unui loc potrivit de parcare și neavând cum să ies de pe drumul pe care apucasem, am ajuns pe un fel de „autostradă” aflată mai sus de sat, pe unde am făcut cale întoarsă și am încercat din nou să-l străbat.

Viespile apar imediat ce primești mâncarea comandată, dar mie îmi place să le aud zburând pe lângă mine, ca niște elicoptere fără metal în compoziție și fără carburant. Totuși, chelnerii aduc și o scrumieră plină cu zaț fumegând — metodă despre care am mai scris și pe care am legat-o, atunci, de poemele din Remedia amoris de Publius Ovidius Naso.

Ce este un poem? O stare care îți rămâne în suflet și reînvie atunci când viața scoate din angrenaj scene care o invocă. Poetul, la a cărui înălțime ai ajuns dacă l-ai citit, îți stăruie în minte ca o statuie.

Sătul de meniul tavernelor — aproape același peste tot și pentru care nu mai am apetit —, aleg, la o tavernă la care nu am mai mâncat până acum, un platou cu mai multe feluri de carne. Ca de obicei, las în pace viespile, ba chiar le pun și lor puțină carne, pe un șervețel alături, însă nu observ că una s-a ascuns pe o bucată de friptură. Mușc fără să-mi dau seama din bucata mea. Viespea vibrează sub buza superioară și mă înțeapă. Dinții mei o strivesc. Nu am mai fost înțepat de viespi sau albine de câteva decenii. Sunt curios ce mi se va întâmpla, cum mă va cuceri durerea.

În drum spre plajă, treceam invariabil pe lângă o terasă mereu închisă… Pe ambele părți ale străzii se înșirau două rânduri de mese vechi de lemn, micuțe, de țară, de pe care vopseaua se scorojise. Scaunele cu spătar păreau și ele de o siguranță neglijentă.

Dilema — de ce o fi terasa aceasta închisă? — s-a rezolvat… Ziua, locul e pustiu, aproape uitat, dar seara mesele sunt ocupate până la refuz de către thasiani (acesta este numele celor care locuiesc în Thassos). Strada devine o mică scenă de viață autohtonă. Aerul miroase a ierburi aromate și a sare adusă de briza mării. Trebuie să aibă o spinare destul de puternică briza aceasta, fiindcă are de urcat niște coline serioase, care se uită cu trufie la valurile care vin ghemotoc la malul auriu.

Am înțeles că ar fi ideal pentru turiști să intre în tavernele consacrate lor, thasianilor, și să le încerce meniul, dar nu am dat curs curiozității. Am ratat această experiență. Uneori, e bine să-ți vezi de treabă.

Înainte de a înota, îmi așez lucrurile pe o bancă, la umbră. Nu aș fi crezut niciodată că pinul face o umbră atât de deasă! Îmi imaginez rădăcinile lui ca niște trompe de elefant.

Banca se află în apropierea mașinii grecului care închiriază bărci pentru croaziere de cel puțin o oră. Mașina lui este o Toyota veche, dintre cele înregistrate ca utilitare, stil camionetă (cu două locuri). Din strada principală, pornește spre dreapta, către debarcader, o alee, al cărei intrând este ocupat întotdeauna de o mașină cu număr de România.

Grecul vine din când în când la Toyota, ia niște apă și așază câte ceva sub prelata din camionetă.

Îmi petrec pauza și cu o incursiune la magazinul de peste drum, de unde iau apă rece și înghețată.

Am scris cândva despre o nuvelă a lui N. Gane. O scriere excelentă! Acolo evocă un episod petrecut în Italia, la mare, unde se afla în compania a doi prieteni. Unul dintre aceștia era tânărul boier Hurmuzachi, cunoscut pentru interesul său constant față de documentele privitoare la români, pe care le achiziționa oriunde ajungea în străinătate.

Din documentele adunate de Hurmuzachi a tradus și Eminescu, pe când se retrăsese la Florești, ca oaspete al boierului Florescu.

N. Gane povestește despre Hurmuzachi ca despre un înotător desăvârșit — poate doar puțin mai prejos decât Popovici, campionul mondial la 100 și 200 de metri. Însă, într-o zi, înotând în larg, Hurmuzachi nu a mai revenit la țărm…

De dimineață, am mers la cel mai apropiat magazin, indicat de GPS. Părea un magazin de țară — dar tocmai această aparență îmi face bine, mă relaxează. Observ o mulțime de produse: măsline, ulei de măsline, conserve de pește și de fasole, brânzeturi de mai multe feluri, paste, pâine, dulcețuri, compoturi, biscuiți, mezeluri etc. Pungile de plastic pentru marfă sunt gratuite.

Comerciantul — de regulă, în astfel de buticuri, vânzătorul este și patronul —, un grec trecut de prima tinerețe, dar serviabil și cumsecade, îmi indică să iau câte pungi am nevoie. Indicația îmi stârnește o vibrație ușor apăsătoare în inimă – gândul mă duce la natură, la echilibrul ei fragil — și mă tem ca nu cumva să fie sufocată de plastic. Totuși, sper în civilizația responsabilă a cetățenilor oricărei țări, care să nu arunce gunoaiele la întâmplare.

Soarele prăjește totul ca într-o tigaie — numai pe mine, însă, nu. Am găsit soluția: mă întind pe spate în mare. În acest golf, pe care l-am descoperit din întâmplare, mergând drept de la prima terasă în care am intrat, apa este extrem de caldă și liniștită. Nu vezi nici măcar un val. Intru fără să fie nevoie să mă acomodez — temperatura e aproape egală cu aceea a aerului.

Stau întins în apă, cu fața în sus și sper să adorm până când, la ora 14, pot prelua camera. Răcoarea de la o umbrelă din apropiere, instalată de un cuplu englez, mă atinge ușor.

Peștișorii înoată pe lângă mine. Apa este atât de limpede, încât îi văd cum se mișcă în linii variate. Sunt curios să-i observ mai bine, așa că mă ridic și mă duc într-un loc unde apa este mai adâncă.

Mă întorc cu spatele spre plajă și stau câteva clipe nemișcat, până când gura unui pește dă să mă muște de călcâi. Pentru prima dată, devin pofta de mâncare a unei vietăți marine. Îi privesc în continuare și nu-mi dau seama cum m-ar fi putut apuca de-adevăratelea.

Ca să evit următoarele tentative, mă întind din nou pe spate și-mi amintesc de nuvela lui N. Gane, cu acea vacanță la mare în Italia, alături de Hurmuzachi, tânăr boier și patriot.