„Dă-te jos de pe cal! 
să văd cum îți șade, în peisaj” - m-ai mințit tandru...
Te-am ascultat...

Imediat ce mi-am retras talpa din scara șeii, 
ai dat bice bidiviului și pe-acolo ți-a fost drumul!

M-ai lăsat în urmă...
Până la castel, 
aveam atâta cale de bătut, 
încât, în previziunea mea, 
porțile păreau un punct.

Am început să merg prin soare, destul de furios: 
„am supărat-o cu vorbele, cu intenția de-a o iubi, 
pe covorul de flori?”.

Mi-am adus aminte de Alexandru cel Mare, 
care a refuzat apa din cupa regală, prin deșert, 
pentru a potoli setea unui supus muribund...

De data aceasta, 
eram picătura care speriam arșița, 
cu ardoarea de a escalada zidul castelului 
și cât mai repede, pentru a pune lucrurile la punct!

„Da, m-ai întâmpinat, de parcă m-ai fi auzit: pune-le!”.
„Păi, lada cu zestre, în dreptul ferestrei”...
„Aha! Să sară copiii de pe ea!” - m-ai ironizat, 
în vreme ce eu mă înșurubam, în soarele împăciuirii, 
ca smaraldul, în aurul verighetei.