alunec în tristețe și nu mă mai oprește nimic – nici idealurile vechi, pe care le-am șters ca pe niște fișiere corupte, nici muzica tinerilor, care repetă la chitară o piesă pe care n-am mai avut chef s-o învăț.
aveam un stâlp – iubirea instantanee – la care mă conectam când venea valul de nostalgie față de mine, cel care credea că viața are infinite versiuni și toate frumoase.
așteptam ziua de mâine ca pe o actualizare de sistem care va repara ceva în sufletul meu, astăzi hărțuit de adâncuri fără rețea.
nu mă mai bucură nimic de la suprafață, nici oamenii, nici arborii, nici orașele. sunt o gară închisă – fără trenuri, fără ecou de plecare.
iarna bate la ușă și dacă-i deschid, intră doar nori și huruit de moară veche unde grâul s-a terminat și doar neghina mai trece prin roțile ruginite.
uleiul din lămpi e altul, mirosul lui rânced mă împinge în colțurile lumii, unde timpul uită tot – și bătrânele își pierd gândurile printre borcane goale.
aș vrea să-l mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar n-a mai trecut pe-aici de când s-a terminat scrierea Scripturii, iar autorii ei sunt praf în propriile versete.
va mai fi și pentru mine vreun răgaz, vreo clipă în care căderea să nu mai fie?
