Alunec în tristețe
și nu mă oprește nimic să o iau la vale —
nici propriile idealuri,
de care m-am lepădat și pe care nu le mai am,
nici muzica pe care o cântă seara
tinerii de mai încolo de mine...

Aveam un stâlp — iubirea instantanee —
de care mă lipeam
ca să nu mă ia valurile nostalgiei
față de mine însumi,
cel care am fost cândva,
animat de visuri și de splendorile
încă neepuizate ale vieții,
așa cum le credeam.

Așteptam ziua de mâine,
convins că în soarele ei
se ascund comorile
de care avea nevoie sufletul meu,
astăzi hărțuit de chemarea adâncului.

Nu mă mai bucură nimic
de pe suprafața pământului;
sunt atât de lipsit de renaștere
ca o gară fără trenuri și fără călători.

Iarna bate la ușă.
Dacă îi deschid,
are numai nori —
și în spate,
sunete de mori care macină grâul lumii,
dar numai neghină îi cade
din gura fără dinți
și fără aplombul de altădată
de a mai mesteca recoltele
aduse în saci de moșnegi.

E altul uleiul din lămpi;
mirosul lui rânced mă respinge
și mă trage și el
într-un recipient afumat,
uitat prin colțuri
de bătrâne uituce...

Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior,
dar nu a mai călcat prin bătătură
de la stabilirea Sfintei Scripturi —
scrisă și ea de mâini
care au putrezit de mult.

Va mai fi, oare, și pentru mine
vreun răgaz de la această cădere
care îmi îngreunează inima
în fel irevocabil?