Când intram în Mercur, magazin central, fală, pe atunci, a comerțului, abia așteptam să ajung la scările rulante, care, deși executau un urcuș lent, mă speriau, totuși, în urma avertizărilor tatei: să nu te uiți în jos, fiindcă, fiind instalate prea aproape de grindă, îți poți rupe gâtul, să fii atent când se termină rulajul, pentru a nu te împiedica de prag etc.
Niciodată nu mă simțeam singur în gândul meu, fiind spionat din mai multe unghiuri, de către manechini, pe care hainele erau atât de bine aranjate, încât îi însuflețeau; mă uitam, clipe bune, la figurile feminine, cioplite în lemn, părându-mi imposibil ca ochii lor să nu aibă viață. Nu plecam de acolo, până nu mă copleșea impresia ființării lor. Eram ca Polifem dinaintea operei sale, însă nu aveam cunoștința miracolului de care acesta a avut parte, fiind prea mic și convins că manechinele merg singure, noaptea, prin magazin. Mă sfiam în fața lor, atras de cochetăria artificială, fiindcă mi se părea nedrept a se acorda atenție, în van, unor păpuși, fără strop de animație în mecanism, iar unui om, nu. Mă lăsa mască esența fenomenului: reclama, prin manechine, reprezenta sufletul comerțului.