Prin Mercur, am uitat brusc de manechine. Ochii mi-au căzut pe un tractoraș, care era ceva mai mult de atât, fiindcă avea pedale și-l puteai, astfel, conduce pe „brazdele patriei” – îmi închipuiam. Ai mei, din cauza prețului mare, au încercat să mă ia de acolo, sub diverse motive, că este expirat, dar nu mă dădeam dus sub nicio formă: țipam mai tare decât s-ar fi auzit pe câmp tractorul (cel adevărat) huruind. Se strânseseră și câteva vânzătoare, care doar așa ceva păreau a aștepta. Mă rușinam de ele, dar și posibilitatea atâtor plimbări pe tractor era încă puternică; din ciocnirea acestor trăiri, a rezultat un plâns mediu, din parte-mi. Toate minunile din magazin s-au ruinat. Mă situam într-un spațiu gol, în care doar speranța mea, de a-mi fi cumpărată jucăria, mai supraviețuia. Am făcut o tură cu tractorașul. Și atât. L-am lăsat acolo, ca pe un ideal deșert, la care nu m-am mai întors, depărtându-mă și prin vârste de el.