6 ianuarie, 2021

M-a sunat mama. Întrucât a murit Otilia, vara mea primară, pentru a cărei dispariție am suferit mai mult decât aș face-o pentru alții mai depărtați ca rudă, socotește că este timpul să-mi spună că „au murit destui la țară, dar nu ți-i mai pomenesc”. La insistențele mele, totuși mi-i numește.

Primul dintre ei este Fănică Păianu, devenit rudă cu noi prin căsătoria cu Mirela, vara mea de rangul al doilea. Evident, vestea mă mișcă. Țineam la Fănică, în primul rând, datorită prieteniei lui deosebite cu tata, iar, în al doilea rând, datorită seninătății lui ieșite din comun…

Fănică era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Prima întrevedere cu el a fost în copilărie (copilăria mea), când, în poiana din fața curții lui, juca tenis de câmp. I-am cerut și eu racheta de lemn, colorată în alb și maro, să lovesc de câteva ori mingea, dar m-a refuzat. În schimb, i-a înmânat-o lui Dan Ilie, alt văr al meu, gest pe care nu l-am uitat. De aceea, peste ani, când l-am revăzut în casa bunicilor, în prezența Mirelei, l-am tratat cu indiferență, la început. Pe urmă, influențat și de sora mea, care susținea că Fănică este „băiat de treabă” etc., m-am apropiat de el, dar tot circumspect, atât cât îmi inspira felul lui de a fi.

Fănică a lucrat în mină, la Motru. Mai venea cu diferite ocazii pe la noi, la Craiova. Odată, crezând că eu dorm și nu-l aud, i-a spus tatei: „La o echipă mai mică, va fi mai vizibil decât la o echipă mare”. Se referea la mine, care jucam forbal la juniorii Craiovei. Făcusem un antrenament și cu juniorii de la CS și-l impresionasem pe antrenor, Pârvu cred că se numea, care m-a vrut la echipă, dar tata mi-a impus: „Ori joci la Craiova, ori nu mai joci!”. Fănică a avut dreptate. În timp, de la acea echipă, secundă ca importanță în oraș, au ajuns la echipa mare, la U. Craiova, mai mulți jucători, sub mine ca prestație. *Poate voi scrie cândva și despre acest capitol din adolescența mea.

Fănică a fost prezent nu numai la evenimentele importante din familia mea, ci ale întregului neam.

A participat la lansarea cărților mele, cerându-mi totdeauna o carte cu autograf. L-a ajutat pe tata mereu. De câte ori ajungeam la țară, venea pe la noi, să discutăm despre Craiova.

Dintre cei trei copii ai lui, cel mai mândru era de Andreea: „E miss, nu?”. Întrebarea lui retorică era îndreptățită.

Indiferent de situația în care se afla, grea sau nu, Fănică se purta la fel. Îi plăcea viața cu tot ceea ce aceasta îi aducea. Vorba mamei: „S-a dus (sensul de a muri) cu zâmbetul pe buze”. A făcut infarct.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *