Finul Fan era acel personaj puternic, omenos, curajos, în stare să intervină în favoarea noastră oricând – o asemenea încredere aveam cu toții în el (toți: părinții mei, soră-mea și cu mine. Precizez, pentru că nimeni din afară nu are cum să înțeleagă legătura puternică și sfântă cu finul nostru). Trăsăturile acestea îl singularizau în mijlocul neamului său; în plus, mereu se îmbrăca elegant și la modă. Prin respectul deosebit pe care a știut să ni-l arate constant și până a murit, finul Fan rămâne o legendă pentru noi, un model perfect pentru ceea ce este finul în dicționar pentru naș. De fapt, definiția ar trebui rescrisă, conform standardului la care a fixat-o finul Fan prin conduita lui exemplară față de noi.

În anul 1978 sau 1979, a plecat la muncă în Irak și m-a întrebat: „Nășicule, ce-ți aduc de acolo?”, „Un stilou!” – am răspuns (aveam opt / nouă ani și visul meu imediat era să scriu cu un stilou chinezesc). În 1980, a revenit și ne-a sunat. În sufrageria apartamentului său, m-a întrebat, încă o dată: „Nășicule, ce mi-ai spus să-ți aduc?”. „Un stilou!”. Mi-a făcut semn să merg și să-l iau de pe televizorul Diamant (aparat imens, alb-negru). Pe milieu, erau două stilouri negre, învelite în celofan: „Sunt două stilouri!”. A început să râdă: „Unul e pentru nășica!” (pentru soră-mea).

Cu acest stilou, din fibră de sticlă (nu plastic!) și cu peniță suflată în aur, am scris la toate examenele mele. Stilourile au fost însoțite cu bomboane gumate și mai multe, dar nu-mi mai amintesc. Pentru prima dată, am văzut un dolar american, pe care finul îl pusese pe masă și ni-l prezenta ca pe un obiect de colecție: am contemplat îndelung figura lui Washington, precum și culoarea verde a bancnotei.

---

La fel ca toată suflarea satului, finul Fan era de nelipsit de la Sărbătoarea teiului. Îi plăceau hora și cântecul popular.

Odată, după încheierea festivalului, în drumul istovitor către casă, drum pe care-l parcurgeam pe jos – eram cu ai mei (să fi avut veo șapte – opt ani), ne-am oprit în loc: niște crângani bătuseră pe cineva sau îl amenințaseră; se strânsese lumea și comenta: ce e de făcut, pe cine să anunțe, pentru că nu vedeai neam de milițian. Din spate, venea și finul Fan care a aflat despre ce este vorba. A strigat la acei bătăuși, care se depărtaseră pe drumul spre satul lor…

-Îl cunosc, afirma finul către noi, cărora ni se părea imposibil că s-a găsit cineva să-i înfrunte pe scandalagii, este un văr mai depărtat al meu, fir-ar el al dracu!”. Cu aceste vorbe, s-a îndreptat către văru-său. L-a ajuns. Nu am putut vedea ce s-a întâmplat, dar, la întoarcere, însuși finul povestea cum i-a aplicat o corecție individului, corecție de nereprodus în cuvinte, din cauza violenței.

---

Ultima discuție dintre mine și finul Fan a fost telefonică. L-am sunat acum un an. Numărul mi l-a furnizat soră-mea: „Vezi că este bolnav. M-a căutat pe mine la serviciu, să-l ajut cu un act”. Nu era încă înfrânt, din punct de vedere moral.

Ar fi mai multe de scris…

Finul Fan mi-a rămas în minte și în suflet, prin această scenă: când tata era depus pe catafalc în biserică și a trebuit, pe rând, să ne luăm rămas-bun de la el, finul l-a sărutat îndelung pe colțul gurii. A fost cel mai impresionant și grăitor gest despre autenticul respect pe care, timp de o viață, i l-a purtat cu drag tatei și, implicit, nouă. Sunt convins că, în fața propriei morți, finul Fan a avut aceeași atitudine calmă, bărbătească, exprimată apolinic de privirea lui albastră.