8 ianuarie, 2021: În aeroport…

Aeroportul din Köln

În aeroport…

Am nimerit în partea opusă, nu în aceea de la care trebuie să zbor. Urmez indicațiile cu sectoarele, pentru mine valabil fiind „B”. Trec prin aceeași librărie de astă-vară, în care zăresc un tânăr citind. Dacă sunt mai atent, ecoul estival al pașilor mei pe aceleași culoare încă îl aud. Intru să-mi iau o limonadă. Simt nevoia de acru. La ieșirea din market, în partea stângă, zăresc mai multe sortimente de plăcinte, dar îndrept cleștele către un ștrudel, pe care-l afund in punga de hârtie. Prima vânzătoare mă îndeamnă să merg la colega ei, ceea ce și fac. Țin portofelul în mână. O aud pe vânzătoare spunându-mi ceva: îmi arată cardul care-mi căzuse la picioare. „O! O! O!” – reacționez eu, oarecum timorat de propria-mi imprudență.

Ies din aeroport, să mă uit la lume. Mai am două ore până la îmbarcare. Mă așez pe un suport de fier. Sorb din limonadă, mai dau câte un telefon în țară. Două nemțoaice volubile ies la taclale. Cine a spus că numai româncele sunt frumoase? Din spate, se aude un huruit. Un cerșetor în vârstă, cu părul alb, cară după el un bagaj: caută în tomberon sticle de plastic (dureroasă secvență, într-un loc / într-o țară în care nu te aștepți să întrezărești așa ceva!).

Reintru în aeroport, mă dezinfectez. Din toaleta de alături, iese același cerșetor – pare familiar angajaților care-l lasă în voia lui să umble pe acolo.


În sala de așteptare, aud vorbindu-se românește, la casa de check in, chiar s-a așezat cineva, un tânăr cu mama lui; de fapt, și-au instalat numai bagajele și s-au retras pe scaunele din proximitate. O tânără, îmbrăcată în haine de piele, fustă și geacă, se uită pe sine, butonând la telefon, dar are prestanță.


Mai am timp de colindat. Îmi iau gumă de mestecat. Agreez să ies pe aleea cu mașini, perspectiva e minunată, marcată de vârfuri de clădiri. Nu este nici frig. După un timp, mă uit la ceas: e aproape ora două. Refac traseul ca după tipar: ușile se deschid automat, pășesc în interior, îmi trec palmele sub pufurile cu dezinfectant, mă îndrept spre casa 22, pentru check in; scot cartea de îmbarcare din plicul de plastic și îi schimb locul, s-o am la îndemână, o strecor într-unul dintre cele două buzunare exterioare ale rucsacului.

În timp ce schimb impresii cu turiștii de pe lângă mine, pe seama veștilor din țară, două tinere nemțoaice, îmbrăcate impecabil, ridică, pline de energie, benzile galbene din fața caselor și ne vorbesc în germană. „Grea mai e limba asta!” – enunță o femeie cu părul alb, ostentativă în acțiune și vorbe: plasează două genți masive pe banda rulantă, înaintea altora care așteptau la rând.

După ce prezint cartea de îmbarcare, tânăra de la casă mă dirijează în dreapta, catre serviciul de securitate. Cunosc traseul, de astă-vară, dar se întâmplă să fiu însoțit de către mama celui care vorbise in germană cu fetele de la case. Îmi spune că locuiește în Germania, că și-a condus mama la aeroport. Mă uit în spate și, într-adevăr, o femeie măruntă vine după noi. Are o claie de păr și ochii albaștri parcă ar fi două bobițe de năut. Femeia se oprește la un tonomat și ia o sticlă de apă plată, deși fiul îi transmite că trebuie s-o bea până ajunge la sectorul de securitate. Mă despart de ei. Cineva îmi strigă box number one! O angajată îmi face semn bucuroasă, că ea este number one. Nu o contrazic. Dimpotrivă, îi întăresc impresia. Îmi așez rucsacul in cutia de plastic. „Number one” îmi face semn să arunc sticla de Cola din buzunarul extern al rucsacului. Și cât am căutat sticla aceasta, în mașină, fără s-o găsesc. Arunc sticla in containerul din apropiere. Îmi dau jos geaca, scot din ea pixurile și ce mai am. Trec prin dreptul unui aparat care mă scanează, în timp ce sunt palpat de către o lucrătoare. Îmi recapăt lucrurile, după ce trec de controlul corporal. Din câte observ, mama respectivului tânăr român are mai multe de „pătimit”, tocmai din cauza sticlei de apă, achiziționate adineauri: femeia e supusă unui control minuțios.

În sala de așteptare: știu cum stau lucrurile. Merg la un tonomat și iau o sticlă de Cola, am comandat-o la aparat. Când pun mâna pe sticlă, descopăr că are zahăr zero, ceea ce mă dezamăgește, întrucât prefer Cola clasic. Dau ocol. Îmi iau un sandvici. Nu sunt nici sătul, dar nici foame nu prea îmi este, însă, pentru a combate senzația de foame, care este între cele mai greu de suportat stări, am indicat în engleză acel sandvici cu două șnițele în el. I-am replicat asiaticei de la bufet că nu am înțeles prețul. Mi-l repetă, dar nu i se pare îndeajuns; supărată numai dintr-atât, că i-am pretins, încă o dată, să-mi spună prețul, îmi trântește pachetul pe tejghea. Vreo două vorbe îi trântesc și eu, dar nu i le mai potrivesc în engleză. Mă așteptam ca japoneza (așa părea după culoarea pielii) să fie politicoasă, mai ales că nu avea pretext de a se bosumfla. Îmi propun să nu mă enervez. După ce mănânc trei sferturi din sandvici, trec pe la un refugiu să mă dezinfectez. Acolo, un moldovean brunet se certa în telefon cu mama lui, apelând la invective etc. Îl calmez prin câteva sublinieri ale unor aspecte de conjunctură… Revin în sala de așteptare. Încerc sa-mi iau rucsacul de pe banchetă, dar o bretea se încurcase în speteaza banchetei. Tânăra în haine de piele surâde, observându-mi efortul. Imit cu mâna o serpentină: „S-a întortocheat ca la aeroport” (vorbeam despre breteaua de la rucsac). Comparația era cu traseul parcurs de noi până în sala de așteptare.

Aceleași nemțoaice energice de la check-in reapar și ne anunță să ne prezentăm cu tichetele, pentru a ne îmbarca. Sunt două scări deschise la avion. Biletul meu indică un loc în față. Pe acea scară, nu îndrăznește nimeni să urce. Toți pasagerii se duc la cea din coadă. În dreptul primei, întrezăresc stewardesa. Îi fac semn din mână, dacă-mi e permis să urc prin față. Aprobă, dând din cap. Urc… Locul e pe dreapta, al cincilea scaun. Plasez rucsacul în cutie, deasupra. Sunt îngrijorat, fiindcă am auzit zvonuri că, azi-noapte, au trecut Germania pe lista țărilor din zonă rosie, motiv pentru care este posibil să intru în carantină. Până una alta, nu pierd spectacolul unei stewardese, care interpretează prin mimă instrucțiunile care se aud în boxe, cum să folosim masca de oxigen etc., în situații de urgență.

Avionul decolează. Nu am pe nimeni lângă mine, pe scaun. Mă uit pe geam. Pista rămâne în urmă. Am trecut de nori. Stewardesele fac un control sumar: „De ce v-ați agățat geanta de măsuță?”. „Beui apă!” îi răspunde intrigată o tânără romă.

După scurt timp, ni se aduc niște formulare de completat. Îmi scot pixul metalic din buzunarul drept al gecii. O pasageră îi cere stewardesei un instrument de scris. „Vă împrumută domnul!” – îi răspunde tânăra interogată, după care, uitându-se la mine: „Sunteți de acord să-i împrumutați doamnei pixul?”. „I-l împrumut de tot” – sugeram, astfel, că nu am de gând să-l mai recuperez, de teama infectării cu virus. Doamna din spate mi se adresează, i-l împrumut, nu comentez. Nu-i pot repeta gluma, pentru că, probabil, nu o percepe în undă relaxantă. Ea i-l înmânează celui de lângă. Nici nu am dezinfectant. Nu ți se dă voie cu așa ceva în avion. Scriu declarația. Mai dețin și alt pix, un Schneider albastru. Și acest pix îmi este cerut și de femeia cu „beutul”, care, mai departe, îl dă, din mână în mână, rudelor de alături și de pe bancheta din spate. Nu am cum să refuz recuperarea obiectului, pentru că s-ar interpreta. Dar cum mă dezinfectez? Cele trei stewardese trec pe culoar, cu acea măsuță cu produse variate. Una dintre ele îmi este datoare, ea a semnalat că posed pixuri: „Domnișoară, aveți un dezinfectant?”. Îmi pulverizează spirt în palme: „Sper să fie util!”. „Pompiță din aceasta am și eu în mașină”. Totuși, merg la toaletă, unde folosesc, aproape în voie, apă și săpun. Baia este similară acelora din tren, minoră și cu acleași dotări.


Nu apucasem, în aeroport, să beau cafeaua a doua din zi. O comand stewardesei, care-mi aplicase câteva pufuri de spirt. Au și câteva meniuri, despre care mă interesez: Care este mai convenabil? Chipsuri și bere! Pentru că nu beau alcool, nu pentru faptul că aș fi pocăit sau bolnav, Doamne ferește!, rămân la cafea și la o ciocolată.



În aeroport, acasă… Stăm încolonați, fiecare cu declarația în mână.

Cei de la DSP ne așteaptă… Sunt două femei și un bărbat. Sper să nu intru în carantină. Azi-noapte, în timp ce dormeam, au trecut Germania pe lista țărilor din zona roșie. Dispoziția a intrat în vigoare. Din Koln, am plecat la ora 16 și se fac două ore. Dar în România, am ajuns la ora 19,00, din cauza fusului orar.

Îmi vine și mie rândul. Îmi susțin cauza. Una dintre femei începe să noteze ceva pe declarația mea: „Sper că nu mă treceți în carantină! Eu nu am făcut altceva, decât am tranzitat”. Mă „plasează” la colegul ei care se ocupă de asemenea situații excepționale.

„Domnule, îi spun, ieri, am fost în țară, iar acum, tot în țară sunt. E aberant să mă treceți în carantină”.

„Demonstrați-mi că ați ieșit, ieri, din țară”.

„Am taxele de drum în buzunar. La vamă, am stat numai câteva secunde. Sunați acolo! Doar am tranzitat, nu am luat contact cu nimeni, am oprit numai în locurile recomandate de lege” etc.

În fața mea, se strecoară un domn cu o foaie în mână: „Carantinarea m-a prins în avion. Este normal? Am plecat la ora 16 din Koln. Am făcut două ore! Sunt victimă a fusului orar?”. Intervenția lui este de prisos, fapt pentru care a revenit la rând.

Văd că asistentul medical nu are de gând să mă excepteze. Tot dă să noteze pe foaie carantina. Atunci, încep să-i vorbesc la pertu:

„Ți-au dat putere și te joci cu libertatea mea? Te simți superior? Face-mi testul și dacă sunt pozitiv, recunosc starea de carantinare, dacă nu, lasă-mă în boii mei!”.

„Am și eu copii care studiază în străinătate”.

„Mi-o spui ca să te lauzi? Eu ți-am explicat, pentru a-mi înțelege situația, nu pentru altceva. Aveai și tu ocazia să treci în tabel pe cineva că doar a tranzitat, pe mine, pentru că doar aceasta am făcut. Oricum, îți doresc să ai și tu parte de ceea ce îmi produci tu mie acum!”.

Am ieșit din aeroport extrem de afectat. Ploua cu găleata. Până acasă, am mers pe jos, cam un kilometru. Am intrat sub dușul fierbinte, pentru a mă purifica de impresiile cele mai rele. Am suportat degeaba carantina… Dacă nu aș fi locuit la curte?

În prima zi „de libertate”, am stat până seara în oraș, pentru a-mi rezolva treburile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *