8 ianuarie, 2021: În aeroport…

În aeroport…

Am nimerit în partea opusă, nu în aceea de la care trebuie să zbor. Urmez indicațiile cu sectoarele, pentru mine valabil fiind „B”. Trec prin aceeași librărie de astă-vară, în care zăresc un tânăr citind. Dacă sunt mai atent, ecoul estival al pașilor mei pe aceleași culoare încă îl aud. Intru să-mi iau o limonadă. Simt nevoia de acru. La ieșirea din market, în partea stângă, zăresc mai multe sortimente de plăcinte, dar îndrept cleștele către un ștrudel, pe care-l afund in punga de hârtie. Prima vânzătoare mă îndeamnă să merg la colega ei, ceea ce și fac. Țin portofelul în mână. O aud pe vânzătoare spunându-mi ceva: îmi arată cardul care-mi căzuse la picioare. „O! O! O!” – reacționez eu, oarecum timorat de propria-mi imprudență.

Ies din aeroport, să mă uit la lume. Mai am două ore până la îmbarcare. Mă așez pe un suport de fier. Sorb din limonadă, mai dau câte un telefon în țară. Două nemțoaice volubile ies la taclale. Cine a spus că numai româncele sunt frumoase? Din spate, se aude un huruit. Un cerșetor în vârstă, cu părul alb, cară după el un bagaj: caută în tomberon sticle de plastic (dureroasă secvență, într-un loc / într-o țară în care nu te aștepți să întrezărești așa ceva!).

Reintru în aeroport, mă dezinfectez. Din toaleta de alături, iese același cerșetor – pare familiar angajaților care-l lasă în voia lui să umble pe acolo.


În sala de așteptare, aud vorbindu-se românește, la casa de check in, chiar s-a așezat cineva, un tânăr cu mama lui; de fapt, și-au instalat numai bagajele și s-au retras pe scaunele din proximitate. O tânără, îmbrăcată în haine de piele, fustă și geacă, se uită pe sine, butonând la telefon, dar are prestanță.


Mai am timp de colindat. Îmi iau gumă de mestecat. Agreez să ies pe aleea cu mașini, perspectiva e minunată, marcată de vârfuri de clădiri. Nu este nici frig. După un timp, mă uit la ceas: e aproape ora două. Refac traseul ca după tipar: ușile se deschid automat, pășesc în interior, îmi trec palmele sub pufurile cu dezinfectant, mă îndrept spre casa 22, pentru check in; scot cartea de îmbarcare din plicul de plastic și îi schimb locul, s-o am la îndemână, o strecor într-unul dintre cele două buzunare exterioare ale rucsacului.

În timp ce schimb impresii cu turiștii de pe lângă mine, pe seama veștilor din țară, două tinere nemțoaice, îmbrăcate impecabil, ridică, pline de energie, benzile galbene din fața caselor și ne vorbesc în germană. „Grea mai e limba asta!” – enunță o femeie cu părul alb, ostentativă în acțiune și vorbe: plasează două genți masive pe banda rulantă, înaintea altora care așteptau la rând.

După ce prezint cartea de îmbarcare, tânăra de la casă mă dirijează în dreapta, catre serviciul de securitate. Cunosc traseul, de astă-vară, dar se întâmplă să fiu însoțit de către mama celui care vorbise in germană cu fetele de la case. Îmi spune că locuiește în Germania, că și-a condus mama la aeroport. Mă uit în spate și, într-adevăr, o femeie măruntă vine după noi. Are o claie de păr și ochii albaștri parcă ar fi două bobițe de năut. Femeia se oprește la un tonomat și ia o sticlă de apă plată, deși fiul îi transmite că trebuie s-o bea până ajunge la sectorul de securitate. Mă despart de ei. Cineva îmi strigă box number one! O angajată îmi face semn bucuroasă, că ea este number one. Nu o contrazic. Dimpotrivă, îi întăresc impresia. Îmi așez rucsacul in cutia de plastic. „Number one” îmi face semn să arunc sticla de Cola din buzunarul extern al rucsacului. Și cât am căutat sticla aceasta, în mașină, fără s-o găsesc. Arunc sticla in containerul din apropiere. Îmi dau jos geaca, scot din ea pixurile și ce mai am. Trec prin dreptul unui aparat care mă scanează, în timp ce sunt palpat de către o lucrătoare. Îmi recapăt lucrurile, după ce trec de controlul corporal. Din câte observ, mama respectivului tânăr român are mai multe de „pătimit”, tocmai din cauza sticlei de apă, achiziționate adineauri: femeia e supusă unui control minuțios.

În sala de așteptare: știu cum stau lucrhrile. Merg la un tonomat și iau o sticlă de Cola, am comandat-o la aparat. Când pun mâna pe sticlă, descopăr că are zahăr zero, ceea ce mă dezamăgește, întrucât prefer .Cola clasic. Dau ocol. Îmi iau un sandvici. Nu sunt nici sătul, dar nici foame nu prea imi este, însă, pentru a combate senzația de foame, care este intre cele mai greu de suportat stări, am indicat in engleză acel sandvici cu două șnițele în el. I-am replicat asiaticei de la bufet că nu am înțeles prețul. Mi-l repetă, dar nu i se pare îndeajuns; supărată numai dintr-atât, că i-am pretins, încă o dată, să-mi spună prețul, îmi trântește pachetul pe tejghea. Vreo două vorbe îi trântesc și eu, dar nu i le mai potrivesc în engleză. Mă așteptam ca japoneza (așa părea după culoarea pielii) să fie politicoasă, mai ales că nu avea pretext de a se bosumfla. Îmi propun să nu mă enervez. După ce mănânc trei sferturi din sandvici, trec pe la un refugiu să mă dezinfectez. Acolo, un moldovean brunet se certa în telefon cu mama lui, apelând la invective etc. Îl calmez prin câteva sublinieri ale unor aspecte de conjunctură… Revin în sala de așteptare. Încerc sa-mi iau rucsacul de pe banchetă, dar o bretea se încurcase în speteaza banchetei. Tânăra în haine de piele surâde, observându-mi efortul. Imit cu mâna o serpentină: „S-a întortocheat ca la aeroport” (vorbeam despre breteaua de la rucsac). Comparația era cu traseul parcurs de noi până în sala de așteptare.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *