La primele lecturi din opera lui Eminescu, am fost impresionat de poemele: Lacul, Sara pe deal, Dorința precum și de scrisoarea lui Mircea voievod către doamna lui: „De din vale de Rovine, / Grăim, Doamnă, către tine” (Scrisoarea a III-a). Regretam că nu scrisesem eu înaintea lui Eminescu. Învățasem pe de rost mai multe poeme. Recitam singur prin casă Dorința, făcând pauze mari între versuri și între cuvintele din versuri. Mai târziu, am apreciat Floare albastră, Cugetările sărmanului Dionis și Venere și Madonă. Astăzi, sunt încântat de-a dreptul de orice vers ori cuvânt aparținând lui Eminescu, un geniu total.

Am un studiu în lucru la lirica postumă. În Povestea magului călător prin stele, explicația artistică a începutului vieții pe pământ este în armonie cu Biblia. Eminescu susține că, pe atunci, oamenii ajungeau la vârste matusalemice.

Am scris poeme cu muzicalitate în clasa a IX-a, din care nu mai păstrez nimic, decât un vers (care mi-a rămas în memorie): „Când frunza îmbronzită prin aer valsa”. Le scrisesem pe un caiet mare, studențesc. Soră-mea avea obiceiul să înceapă curățenia cu hârtiile mele. Fiind copil / adolescent, nu eram mulțumit de ceea ce scriam atunci și acceptam să mi le arunce la întrebarea: „Astea îți mai trebuie?”. Astăzi, îmi pare atât de rău! Nu mai pot întoarce timpul. În liceu, după o ședință de cenaclu, într-o discuție nu mai știu cu cine, am reacționat, din ambiție (stupidă), asemenea lui Caesar în Egipt (când a dat ordin să fie arsă Biblioteca din Alexandria). Mi-am zis ceva de felul că voi rupe poemele respective și, dacă sunt în stare, voi scrie altele mai bune. Și așa am și procedat. Le-aș mai putea regăsi poate în arhiva acelui cenaclu?