De câte ori intram la Ioan Anastasia în birou, îmi arăta cu mândrie Proclamația de la Padeș, pe care o ținea la loc de cinste, pe un panou. Rămăsese să-mi prezinte și originalul, dar, din păcate, nu a mai apucat. Lui Tudor Vladimirescu i se impută lipsa de curaj de a fi condus țara, din momentul în care o putea face. Dacă ar fi emis legi, lucrurile ar fi început să se miște, într-o direcție pozitivă; cine ar fi venit după el, nu ar mai fi avut cum să anuleze legile bune, de teama altei răbufniri populare, un argument, în acest sens, fiind îndeplinirea unuia dintre obiectivele „zaverei”, anume numirea la cârma țării, a domnitorilor pământeni – astfel, s-a pus capăt domniilor fanariote.

Am văzut locul taberei de la Țânțăreni, din mersul mașinii – eram cu Ioan Anastasia (fost inspector la Arhivele Naționale). De aici, a plecat Tudor Vladimirescu, înspre București, organizându-și armata după modelul lui Napoleon: cu toboșari care dictau ritmul marșului, cu tunuri puternice, instalate în mijlocul „adunării populare” etc.

În capitală, unde a fost primit cu mare entuziasm, Domnul Tudor (cum deja era numit de către oameni) a luat o primă măsură bună, arestarea la domiciliu a boierilor care aveau legături cu Înalta Poartă.

În ziua de 21 Mai, a Sfinților Constantin și Elena, când se organizau târguri, Tudor Vladimirescu acordase liber pandurilor. Iordache Olimpiotul a intrat cu o trupă de eteriști în tabără. Aghiotantul lui Tudor i-a văzut prin ochean, din foișor, dar nu a îndrăznit să-l trezească (Tudor dormea în foișor). Iordache s-a folosit de viclenie, deningrându-l pe Tudor, față de căpitanii pandurilor, că este trădător, că a expediat scrisori către Înalta Poartă, că îi va ucide și pe ei toți, precum pe ceilalți. De la Anastasia știu: Tudor avea o gardă secretă, constituită din sârbi și albanezi. Trecea prin tabără și le făcea semn din ochi, asupra aceluia pe care trebuiau să-l execute. Era destul de dur. Dăduse ordin să nu se producă jafuri, dar, fiindcă aveau loc, oamenii veneau să i se plângă. Și Tudor nu îndura nesupunerea. Astfel, i-a executat, prin spânzurare, pe unii dintre cei mai iubiți căpitani, ai căror subalterni au rămas consternați, zărindu-i, dimineața, atârnați în crengi.

Curierul care trebuia să transmită scrisorile diplomatice era „vestitul” Iancu Jianu. Nu se știe cum au ajuns aceste misive în mâinile eteriștilor. Între timp, căpitanii juraseră credință lui Iordache Olimpiotul, omul de încredere al lui Alexandru Ipsilanti, căruia Tudor Vladimirescu îi ceruse să părăsească țara, pentru a nu o transforma în teatru de război (dintre turci și greci).

Coborând din foișor, Domnul Tudor s-a trezit înconjurat de propriii-i căpitani, care-l priveau cu ură. Din mijlocul lor, s-a auzit glasul acuzator al lui Iordache Olimpiotul. Dându-și seama că a fost vândut, Tudor a predat aghiotantului său inelul, prin care punea pecetea pe documente, și sabia. Avea această obsesie, că va fi ucis de către greci. Le-a ținut un discurs celor de față, al cărui sens era acesta: dacă el va pieri, nici ei nu vor avea o soartă mai bună și trupurile le vor fi devorate de către vulturi și corbi.

(Va urma)