Unul dintre ei era unchiul Barbu, vecin cu noi, rămas cu o rană la ochiul drept – care-i lăcrima – , rană căpătată pe frontul Primului Război Mondial, unde fusese combatant. Născut înainte de 1900, unchiul Barbu a trăit până în 1986; purta pălărie, gura îi era puțin stâmbată, fie de la rană, fie de la Parkinson, boală de care suferea, odată cu înaintarea în vârstă, vorbitul fiindu-i facil gângăvit. Periodic, venea la tata să-l radă (tata bărbierea atent), însă, când pleca, ne șterpelea câte ceva din casă, lucruri pe care ai mei le revedeau în posesia acestuia mai târziu, fără a i le cere înapoi sau a-i reproșa gestul, urmând a fi mai vigilenți, data viitoare. Dar avea talent la furat, fiindcă niciodată nu l-am surprins „agățat” de obiectele noastre, dintre care îmi amintesc de serviciul de tacâmuri de inox, cuțite – în special: s-au mutat „singure” în bucătăria bătrânului.
Sub umbra unui pom, în poiană, totuși, mi-a răspuns la o întrebare: „Cum era pe front?”. „Atunci, nu mișunau mașini, ca astăzi, armele erau transportate în căruțe, iar tunurile, trase de cai”. Atât mi-a spus, ceea ce mi s-a părut destul de puțin, față de experiența colosală pe care a trăit-o din plin. Evident, am insistat să-mi povestească mai mult, să evoce acte de vitejie, precum știam eu din filme, dar destoinicul meu interlocutor își fixa privirea pe Banița și devenea mut, ca vremea care-i trecuse.
Când History Chanell redă imagini din Marele Război, mărturisirea moșului Barbu îmi pare suită pe ecran, fiindcă predominante sunt secvențele cu tunuri mișcate de cai sau bătând înspre inamic; vecinul mi-a relevat esența.
Primăvara, mama mă striga să ies în grădină, de acolo de unde puteam contempla narcisele galbene din spatele casei lui Barbu. Noi le numeam „ghiocei galbeni”. Era momentul în care unchiul Barbu creștea în ochii mei, odată cu florile, dar, prin caracter, ulterior, tot el scădea.