Eram la bunicii din partea mamei. Nu prea aveam ce face…

Mă plimbam prin grădină, bucurându-mă de soarele toamnei. Gutuile sticleau în crengi, precum niște baloane. Mă feream să calc pe mărăcinii din cale-mi. Undeva, în vârful unei grămezi de gunoaie, strânse pentru a fi arse, zăcea o ureche imensă de metal, o pâlnie largă, ascultând, parcă, pentru ultima dată, văzduhul. M-am apropiat. Nu mai văzusem un asemenea aparat de lemn, asemănător pălăriilor cu pană. L-am dus în casă… L-am instalat pe masă, după ce l-am șters ușor, și i-am cerut bunicului să-mi arate cum funcționează.

„A! Este un patefon defect”, mi-a spus, învârtind la manivelă. Mecanismul era viu, se rotea, dar acul nu reproducea melodia, imprimată pe o placă uzată.

Regret și astăzi că nu am avut inspirația de a-i fi cerut patefonul, să-l fi aranjat ca un trofeu în rândul jucăriilor mele.

Mult mai târziu, citind romanul Întunecare de Cezar Petrescu, am descoperit fascinația oamenilor pentru patefon. Pe front, în Primul Război Mondial, ofițerii își făceau planul să-și cumpere, în rate, când vor fi lăsați la vatră, acest aparat. O asemenea „miză”, însă, la ani distanță, era total desconsiderată de bunicul Florea, mulțumit să-și fixeze tranzistorul pe Vocea Americii, să discearnă cum ne minte Ceaușescu….