Din partea bunicilor materni, am moștenit: patru hectare de pământ, Noul Testament și un condei. Mama adaugă, la toate acestea, vocația pentru literatură, pe care aș avea-o de la bunicul Florea, care știa pe dinafară Povestea vorbei de Anton Pann și obișnuia să noteze, pe filele cărții sfinte, evenimentele mai importante din viața neamului nostru.

Eu însumi mi-am auzit bunicul rostind versurile cu tâlc din Povestea vorbei, la o masă, cândva, la insistențele noastre: punea suflet, avea dicție impecabilă, încheia spusele cu o expirație imaterială, de accent spiritual. Am trăit un privilegiu, în momentul în care a consimțit să-mi ofere condeiul din plastic, de culoare galbenă; am cumpărat cerneală și m-am pus pe scris, la birou. Între pagină și călimară, se făcuse o potecă albastră, fiindcă, din vârful peniței, picura cerneală. Mi s-a părut incomod și l-am abandonat. Și Noul Testament era cam zdrențuit și, de câte ori îl deschideam, mi se părea că trebuie să am gândurile cele mai curate cu putință, pentru a nu mă pedepsi, altfel, Dumnezeu, singurul în stare să-mi „audă” gândurile. Din cauza acestei împovorări sufletești, precum și a unor note despre ziua în care s-a stins din viață unchiul Cucu și când a avut loc marele cutremur din 1977, am neglijat și cartea: mânuind-o, lăsam să pătrundă în actualitate energiile nefaste – așa mă gândeam.

Evident, erau ideile mele de copil și de adolescent… Nu mai știu nimic despre soarta acestor obiecte interesante.

Când am fost la Schönbrunn Palace, de la un chioșc de suvenire, plasat la intrare, am achiziționat o medalie cu Sisi. Totuși, atenția mi-a fost atrasă de un condei, nu mai grozav decât acela pe care l-am avut, odinioară, în mână. Costa, în bani românești, puțin peste 100 de lei. Nu am vrut să dau condeiul din amintirea mea, pe altul nou, care ar fi implicat, probabil, aceeași grijă în mânuire, deși, dinainte-mi, vedeam atâtea pagini pe care le-aș fi scris cu penița aceea aurie și apucătoare de gânduri, asemenea unei gheare de vultur.

În capitala unui fost imperiu, am făcut un gest pentru vechiul condei – m-am abținut să nu-l dau la o parte din inimă.

De-a lungul timpului, mai ascuțeam pene de găscă, le înmuiam în cerneală și încercam să mă exprim, dar nu era același fapt, precum atunci când întrebuințam pixul: îl întrezăream pe Eminescu din Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”) și iar mă cuprindeau ezitările și meditațiile asupra atâtor contexte – cum pana însăși a ridicat atâtea monumente, mai trainice decât piramidele, iar rechizitele moderne scârțâie?