În copilărie, mereu am avut impresia că mama e bolnavă, fiindcă o văzusem, în două rânduri, cărată pe brațe, ca o mogâldeață în pătură, și dusă la mașina salvării. Ea, puternica mea mamă, nu mai avea putere și nici vorbe pentru noi. Spitalul era o noțiune îndepărtată, aproape neînțeleasă; aveam emoții, mai mari decât mine, că nu se mai întoarce de acolo.

Odată, am rămas cu maia (mama mamei) care ne-a cerut să fim cuminți, să nu tulburăm și mai mult situația de încercare. Seara, cu dorul mamei, m-am schimbat de haine, aruncându-le pe scaun, oricum vor fi fost, mototolite sau nu, și m-am băgat în pat, sub plapumă, precum îmi era obiceiul, când nu făceam față supărării. Maia, femeie blândă și cu vorbă mândră, slăbuță din cale-afară, m-a strigat să-mi chitesc hainele. M-am ridicat, extrem de supus, mi-am luat hainele, pe rând, și le-am aranjat cum am putut eu mai bine, după care le-am așezat pe speteaza scaunului. În timpul împăturirii, mă simțeam cel mai vinovat om de pe pământ, neînstare să pună ordine în câteva lucruri, iar mama se lupta cu moartea, departe de casă, într-un val-vârtej de halate nepăsătoare. Inima îmi era cât un iepure mic.

Când mama a revenit de la spital, maia, care mă observase – mă refugiasem în mine și acționam strict, prin gesturi liniștite, de catedrală, numai să mă vadă și pe mine Dumnezeu cât de bun sunt și merit o mamă vie și sănătoasă – , i-a povestit despre moment. Auzind-o, am căzut dintr-o extremă în alta. de la sfioșenia aceea, la rușinarea față de ele, că, numai când mi s-a atras atenția, am fost cum aș fi putut fi și în mod curent. Expunerea în vorbe era ca o poză, pe care aș fi vrut s-o rup și să-mi văd mai departe de năzdrăvăniile mele.

Ai mei erau la Craiova, să cumpere ceva, în timp ce eu mă zbăteam să-mi găsesc de joacă prin casa bunicilor materni, în a căror grijă rămăsesem, dar, oricât mă frământam, nu aflasem ceva potrivit.

Masa însăși era diferită, compusă din mâncăruri de post, însoțite de o pâine mai sărată decât eram obișnuit, cu miros ușor acru și miez aspru, fărâmicios, dar bună la gust. Bunicii se uitau la mine, induși rutinei lor, când mă întâlneau, de a-mi evalua gradul de cumințenie. Le căzusem pe plac, din acest punct de vedere, și acolo, în inima lor, aspiram să-mi fie lăcașul, cât mai multă vreme…

Așteptam să treacă orele, înotam în plictiseală ca peștele solitar într-un acvariu cu apă înverzită; dacă mi se părea că făceam o mișcare mai energică, prin care depășeam ritmul existențial din cameră, mă învinovățeam și mă temeam să nu-mi fi dezamăgit bătrânii. Chiar dacă nu erau rostite, le auzeam imputările în gând.

Contemplam mușcata din fereastră, mai dădeam o tură prin curte, punând mâna pe un jug vechi de lemn, jug proptit de un buștean.

Pe seară, a sunat tata. Cu o voce senină, m-a asigurat: „Ți-am cumpărat ceva foarte frumos”; deși am insistat, nu mi-a precizat ce: „E surpriză!”. Toată noaptea, îmi imaginam cum va scoate, din geantă, una dintre acele jucării pe care mi le doream cu înfocare, dar care să fie? Mașinuța de curse, pistolul cu scântei, vreo minge Artex?

A doua zi, am întrebat când sosește autobuzul. Urmăream ceasul (din perete), care ticăia în toată camera; mi-l apropiam de ochi, atras de marcajul artistic al orelor, învârteam minutarul, să grăbesc timpul: „Nu-l mai forța, pentru că strici mecanismul!” – am primit indicația.

Of, au intrat ai mei pe poartă! Am sărit din pat și am alergat, încântat, spre ei. Tata mi-a înmânat cadoul, un ursuleț galben de cauciuc, pe care l-am chițăit ani în șir, când nu aveam ce face. În ziua mult așteptată, am fost dezamăgit, tot nu credeam că este pentru mine, speram că pentru soră-mea.

O așteptare mare distrusă de un urs mic!