Din sfaturile mamei: să nu ieșiți din cameră, să nu vă duceți nu știu unde, să închideți ochii și să dormiți – toate având aceeași cauză, pe Palcu, omniprezent și omniscient al păcatelor noastre de copii.
Venise Florina, a lui Dandel, pe la noi, o fată bună, mai mare decât mine cu vreo patru ani. Ne vorbea diverse, se și pricepea să le înflorească, stăteam pe covorul de iută și o ascultam cu luare-aminte.
-Urcați-vă în pat!, ne ruga mama, însă noi nu mai aveam urechi pentru ea. Ne pierdusem cu totul în fantasmele Florinei. A avut ceva răbdare mama, a așteptat ce a așteptat:
-Paaalcu sub pat! a strigat și a fost de ajuns să zburăm, cu Florina în frunte, pe dormeză. Ca să ne mai dăm jos, ne uitam cu teamă, să nu scoată cârja Palcu de sub pat, acolo unde tustrei, eu, soră-mea și Florina, l-am căutat, ridicând cearceaful, să vedem bine. Deși nu-l observam, tot ne era teamă de el, și încă vreo câțiva ani.
La pomana lui bătrânu, am auzit că a venit și Palcu. Bineînțeles, m-am dus să-l studiez, să-mi contemplu „sperietoarea”. Era cel mai în vârstă de acolo, peste șaptezeci de ani. I se rezevase locul din capul mesei, primind, de pomană, un… pat, pentru ca strămoșul meu să aibă pe ce să se așeze, în lumea de apoi.
Niciodată nu a avut parte Palcu, sunt convins, de o asemenea atenție, din partea cuiva, precum dintru a mea. Îl cercetam din cap până-n picioare. Era blajin ca un dud. A fost singura dată când l-am zărit în carne și oase.
Ai lui Palcu sunt rudă cu noi, am fost și în casa lor, cu un scop nobil: să asist la comunicarea telefonică inventată de nepotul lui Palcu: legase două receptoare de telefon cu fir de liță; el s-a dus în dud, să primească semnalul de la mine, eu am rămas în casă, de unde-mi țipam mesajul. El susținea că mă aude, nici nu avea cum, la cât de tare strigam. În afară de un vâjâit, timpanul meu nu a cules nimic. Totuși, nu ar fi fost deloc surprinzător ca pe fir să fi intervenit vocea bătrânului Palcu, de pe lumea cealaltă, și să-mi fi șoptit: „Sunt Palcu, sunt Palcu”…