În 1980, la vârsta de zece ani, am participat, pentru prima dată, la un spectacol de circ, organizat într-un cartier extrem de populat. Am urmărit cu sufletul la gură săriturile acrobaților. Atenția mi-a fost atrasă însă de o dresoare de elefanți. Se uita numai la mine, de fapt aceasta-mi doream, și mă rușinasem: intrasem de tot în scaunul din cort. Îmbrăcată în alb, purtând cunună de prințesă, de o energie nemaipomenită, femeia zâmbea mereu.

După spectacol, în timp ce mă îndreptam spre stația de autobuz, am nimerit în spatele unui pitic, îmbrăcat în verde; era blond, cu părul prins în coadă. Încălțările îi erau rotunde, așa le vedeam eu, din acel unghi de supraveghere. Mă luasem după el, fiind convins că se îndreaptă înspre Țara piticilor, după cum citisem in cărțile de povești, țară unde, în sfârșit, puteam și eu să ajung. L-am urmărit, o bună bucată de drum, el însuși observase, deoarece, din când în când, se uita la mine, întorcând capul.

„Unde te duci?” – m-a interpelat mama, de care uitasem, pierdut în gândurile mele despre țara pe care aveam s-o descopăr, luând urma acestui pitic (nu mai văzusem până atunci). Am vrut să fiu sincer, dar m-am inhibat, când omul liliputan s-a întors spre mine; totuși, i-am șoptit mamei despre ținta mea. Mi-a spus că nu există o asemenea țară. Eram contrariat, fiindcă un locuitor al acelui ținut s-a rătăcit în orașul nostru și mergea chiar în fața mea, cum să nu existe?

A fost a doua oară, după ce aflasem despre Moș Crăciun, când din viața mea a mai dispărut o iluzie.

Ziua respectivă era de început de toamnă. Săptămâni în șir, mi-am amintit de dresoare, întrebându-mă, în sinea mea, ce fel de trai duce, dacă ea a învățat carte sau s-a mulțumit numai să-și petreacă timpul în tabăra de circ.

Ce zi avusesem! De-o parte, elefanții, de alta, piticul. Albă-ca-Zăpada mai lipsea!