Modernismul: „Testament” de Tudor Arghezi
Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană.Alături de Lucian Blaga sau Ion Barbu, Tudor Arghezi se înscrie, prin întreaga lui creație literară, în estetica modernistă.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este poezia „Testament”, o artă poetică modernă, plasată în fruntea volumului de versuri „Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927.
În primul rând, dimensiunea modernistă a textului arghezian se evidențiază tocmai prin caracterul său de ars poetica. În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia modernă se obține prin modelarea instrumentarului poetic tradițional: „Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
În al doilea rând, opera lui Tudor Arghezi este originală prin utilizarea unui limbaj șocant. În plus, autorul optează pentru „estetica urâtului”, modalitate de creație inspirată de lirica lui Charles Baudelaire. Estetica urâtului presupune transformarea urâtului din realitate în frumos artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți i prețuri noi”.
Discursul poeziei „Testament” abordează o tematică modernă: creația, poiesisul și condiția artistului.
Intenționalitatea actului artistic este exprimată în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Cele două metafore „sapa” și „brazda” desemnează munca fizică, în timp ce metaforele „condei” și „călimară” devin adevărate sugestii pentru munca intelectuală. Creatorul arghezian își identifică propria muncă, poiesisul, cu munca asiduă a țăranilor. Poezia nu este numai inspirație dar și efort. Artistul apare în ipostaza unui homo faber, a unui artizan al cuvântului: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Tudor Arghezi intuiește alchimia limbajlui, aventura cuvântului, ca trăsătură specifică liricii moderne.
Discursul poeziei „Testament” surprinde, totodată, condiția artistului care își asumă rolul mesianic, dând glas, în propria creație, suferinței de veacuri a străbunilor. Transpunerea trecutului în actul creator relevă funcția mimetică a poeziei. Prin transfigurarea artistică a realității, poetul își propune să răzbune suferința străbunilor: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă legătură cu mesajul transmis de text. În sens propriu, cuvântul – titlu „Testament” se referă la un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele care urmează să-i fie îndeplinite după moarte. În sens conotativ, cu trimitere la „Testamentele Bibliei”, titlul desemnează „un nume adunat pe o carte”, adică întreaga operă a artistului.
Incipitul deschide perspectiva unui monolog adresat. Un eu testamentar se adresează direct unui moștenitor spiritual. Apelativul „fiule” desemnează fie un cititor, fie un viitor truditor al cuvântului.
Simbolul central al poeziei este „cartea”, percepută „ca o treaptă”, metaforă care sugerează rolul major al artei în evoluția societății. Mai mult, cartea este percepută ca o legătură între generații. Arhaismul „hrisovul nostru cel dintâi” reliefează dimensiunea sacră a cărții. „Dumnezeu de piatră” reprezintă altă definiție metaforică a cărții, autorul subliniind rolul literaturii de a imortaliza trecutul.
Poezia „Testament” este alcătuită din cinci secvențe inegale ca întindere. Măsura și ritmul versurilor variază. Rima este împerecheată.
În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru modernismul românesc.