Anul 2000…
În trenul spre Câmpina, își face apariția un călugăr imens și destul de vocal: „Da, frate Achime, ajung joi la Timișoara”. După convorbire, își agață telefonul mobil, mare cât o cărămidă, de centura care-i strânge dulama și își continuă drumul pe culoar. Aflând la ce mănăstire slujește, Ioan Anastasia, care stă pe banchetă, lângă mine, adaugă: „Potcapul părintelui Ghermănuță mai există?”.
În această zi de 1 iulie, impresia mea este că am urcat din iad, într-un paradis climateric. La Câmpina, a doua zi dimineața, este atât de răcoare, încât angajații muzeului vin îmbrăcați în pulovere.
În oraș, figurează afișe cu manifestarea Zilele Iuliilor. Dezlipesc unul de pe un stâlp și-l iau cu mine.
Comunicarea mea, tradusă în limba franceză, este despre Sărbătoarea teiului. După expunere, un bărbat din public mă întreabă ce elemente de continuitate sau arhaice mai păstrează festivalul în contemporaneitate, precum amintisem în text. Din spate, Ion îmi țoptește: „Jocurile copiilor!”.
În primul rând, reiau dialogul, la festival se merge în căruțe și chiar pe jos. În al doilea rând, copiii aleargă, la fel ca totdeauna, după jucării, vată pe băț și după înghețată. De asemenea, horele sunt aceleași ca în vechime.
La final, suntem invitați la o expoziție de pictură.
În castelul Iulia Hasdeu, nu am resimțit nicio energie suplimentară.
Datorită lui Ioan Anastasia, am cunoscut-o pe inimoasa Jenica Tabacu: vreme de mai bine de un deceniu, am făcut parte dintre invitații ei „de suflet” și ne-am înfățișat, mereu, cu drag și dornici să impresionăm auditorii cu studii inedite.
Acasă, am căutat, plin de fervoare, potcapul părintelui Ghermănuță în cartea Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, carte pe care încercasem s-o citesc în clasa a VIII-a, dar mirifică mi-a părut abia atunci, în anul 2000, când paginile ei îmi transmiteau răcoare în văpaia verii.