Prin 1995 sau 1996, directorul de atunci al editurii Cartea Românească mi-a cerut să traduc Remedia amoris de Publius Ovidius Naso, fapt pe care l-am îndeplinit cu avânt. După ce am tradus peste patru sute de versuri, dintre cele opt sute ale cărții, l-am reîntâlnit, pentru a i le arăta și a-mi primi banii, conform înțelegerii. Nu a spus nimic despre bani și, astfel, am încetat tălmăcirea, mai ales că aveam și alte demersuri profesionale de dus până la capăt.

Efortul m-a îmbogățit sufletește, datorită sfaturilor inedite, conferite de marele poet latin, precum acela: de ce un tânăr, dezamăgit în dragoste, trebuie să-și pună capăt zilelor, când se poate devota, cu pasiune, atâtor îndeletniciri deconectante, dintre care se menționau vânătoarea sau pescuitul. Am fost părtaș circuitului prin natura antică, ilustrat cu talent, precum Dante avansa prin paradis, însoțit de către Vergilius, pentru a regăsi duhul luminos al lui Beatrice, iubita lui dulce; de fapt, eu mă căutam pe mine însumi, pentru a mă salva acelor vremuri de mari contorsionări interioare, când munceam să-mi stabilizez destinul de astăzi. În orice întreprindeam, mi se părea că întâmpin un obstacol, chiar în cazul acelui protocol eșuat, de colaborare, pe marginea unei cărți însemnate, din repertoriul literaturii universale.

Din truda aceea, am plasat, în timp, câteva fragmente, în volumele de lirică pe care le-am publicat.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, cu ce mă ocupam, față de majoritate! Dacă aș putea, eu, cel de astăzi, m-aș duce lângă acela care eram atunci și m-aș îmbrățișa, ceea ce alții, contemporanii mei invidioși, poate reduși cultural, nu au făcut-o – și câtă nevoie aveam de o încurajare, oricât de mică, dar așa mi-a fost destinul, să lupt și să îndur. Dacă am realizat ceva, în spate nu am avut pe nimeni, decât pe Dumnezeu. Ce bine că nu sunt dator niciunui pământean!