Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.