Prin 2000…

M-am întâlnit cu Ioan Anastasia la Arhivele Naționale. Eram nerăbdător să intru în posesia Antologiei.

„Anastasia este pseudonimul meu literar. Așa o chema pe bunica” – mi-a mărturisit Ion, cu vocea lui joasă. Stătea pe scaun, la birou, preocupat cu documentele din sarcina de serviciu. Cu păr des, frezat pe dreapta, cu ochi albaștri, expresivi, mi-a părut un om demn de încredere. Mi-a oferit volumul său de lirică, Istoria nebuniei, cu autograf.

Pe unul dintre pereții instituției, este reprodus, la scară maximală, tabloul Hora Unirii la Craiova. Ion s-a oprit, în timp ce mă conducea spre ieșire:

„În fiecare compoziție, Th. Aman obișnuia să se reprezinte și pe el. Uite-l, aici, în colțul din stânga al tabloului, este el”.

În viziunea mea, ori Ion ori Aman era totuna, la fel de bine și-ar fi avut locul pe pânză orice român, acesta fiind și mesajul profund al celebrei picturi: coeziunea vorbitorilor de limba română, sub același drapel.