La sugestia cuiva, l-am solicitat, în anul 1986, pe George Firănescu, profesor pensionar, să mă pregătească pentru olimpiada de limba română.

Om cu față plăcută, blând și energic, mi-a arătat casa (nu înainte de a-mi preciza că vila, din aceeași curte, i-a fost luată de către comuniști și dată Bisericii adventiste): într-una dintre camere, cea de la stradă, se găseau un pian și o bibliotecă mare. La pian, cânta fiica lui (mi-a spus), de la care avea un nepot, pe Ștefănel, în vârstă (atunci) de trei ani.

În loc de două ore, prof. Firănescu mă ținea de la patru în sus. Eseurile erau kilometrice, precum și discuțiile. Mi-a făcut, deseori, cafea.

„În facultate, l-am avut profesor pe N. Iorga: era cât ușa de înalt și vorbea rârâit. Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege. Nu prea ne dădeam noi seama ce înseamnă. Am fost și pe front. Prima reacție, când am văzut atâția morți și intestine răvășite, a fost de greață. Nu voi uita niciodată: când am primit ordin să ne retragem din Basarabia, lumea ne ruga în genunchi să rămânem”.

Una dintre problemele care-l frământau era aceea a morții: „Cine știe ce o mai fi dincolo sau dacă o fi ceva, dar în Miorița, se spune că e. Vom vedea când ne ducem”.

L-am reîntâlnit în 1991, în parcul din fața Teatrului Național și mi-a reproșat că l-am uitat. La o săptămână, am decis să-l vizitez, dar am avut ideea de a-l suna înainte: „Tata nu mai e!” – mi-a răspuns fiica dumnealui.

În revista „Scrisul Românesc”, probabil acum zece ani, profesorul Florea Firan a scris, între altele: „George Firănescu a fost studentul preferat al lui N. Iorga”. Am apreciat, în sinea mea, modestia domnului profesor George Firănescu, fiind atât de mândru că l-am cunoscut. De atâtea ori mi-a vorbit despre N. Iorga, dar niciodată nu a atras atenția asupra considerației de care se bucurase, din partea marelui cărturar.