Mai mare, când mergeam la rudele din Bălăcița, luam loc în camera de oaspeți, prevăzută cu bibliotecă de lemn, sobă de teracotă și un fotoliu comod. Căutam prin cărțile de pe raft, le răsfoiam, după care mă trânteam în fotoliu; sub palme, simțeam duritatea husei verzi. În dreapta, pe o măsuță rotundă, sclipeau rechizitele, pe care mătușa le primea de la serviciu, dintre care, invariabil, alegeam capsatorul, pentru a mă relaxa, într-un fel. Atras de coarnele ca la melc, scoase de capsator, apăsam, lent, mânerul, acoperit de plastic negru, însă, oricât de atent eram, în această rutină ludică, tot mă înțepam, fiindcă încercam să controlez, cu degetul arătător al mâinii drepte, capetele capsei. Durerea, destul de ascuțită, mă exaspera și abandonam obiectul, precum, în subconștient, starea inocenței, în marginea căreia încă mă situam. Funcțiunea acestui instrument de a prinde o foaie de alta (sau mai multe, între ele) era pornirea subconștientului meu de a mă uni, măcar temporar, cu propria-mi copilărie, care își anunța finalul în glasul meu, devenit mai gros, probabil; eu, cel înălțat în vârste (crescusem), voiam, întrucâtva, să-mi recapăt pofta de joacă, dar nu prea o mai aflam, nici măcar în casa vărului Dorin, detașat și el de sine, copil.

Pe holul de la ieșire, stătea răzimată o scară, care ducea la porumbeii din pod, ai căror pui își luau zborul, simultan cu vârsta cea mai dulce a trupului meu.