Începeam să mă îndoiesc de tot realul semnificativ. Păşeam prin parc, luaţi de mână. La primul semn de înserare, ca să ne fi convins că plimbarea a existat într-adevăr, că a răsărit din mijlocul soarelui umbra acelui mers în doi, făceam drumul înapoi, interesându-ne: În calea dumneavoastră, n-aţi văzut. La mijlocul întrebării, un bărbat mai în vârstă, dintr-un grup, a reacţionat: Mândru ciobănel, tras printr-un inel?. Aşteptarea unei întrebări, cel puţin legată de o fiinţă, m-a descurajat să-mi susţin interogaţia: Umbre de inimă?.A! peste tot. În locul coroanelor de castani, coborâte împreună cu frunzele, în pământ, ca steaguri în bernă, au urcat, spre amploare, inimi de copii. Pe sub umbrele unor jocuri mergem în viaţă, tinere! mi-a răspuns bătrânul într-un final şi într-un acord cu însoţitorii lui. Urmele păreau mâncate de o potecă, la începutul căreia aştepta un câine. Posibilitatea de a ne mai plimba a fost devorată nu de un bot înfometat, ci de atributul justiţiar pe care prietena mea îl exersa, după ce instaurase în atitudine o clemenţă formală, căreia îi cădeau pradă mulţi, faţă de orice mijloc de a parveni. În dimineţi, la uşă, întâlneam indivizi dornici să vâneze averi. Planul unei doamne, transcris atent în carnet, s-a risipit pe scări. Am fost singurul care am reuşit să-l refac punctual, după foile găsite, dar şi sub impresia pe care doamna o avea în situaţia de expectativă antrenantă. Am ascultat-o. La obiecţiile ei, dacă Anca nu-i răspundea potrivit, îi ofeream eu soluţii, dintr-o compilaţie de planuri machiavelice. Dar nu mă gândeam la ceea ce această damă în etate mi-a sugerat: Aveţi obiect de plan!
Câinele era blând şi m-ar fi lăsat să mă uit în gura lui, dar m-am temut că mă voi întrevedea lunecând pe gât, la scară minoră, de mână cu altă Ancă – minionă, între noi cu un os mai tare ca iubirea, ori major faţă de fosta dimensiune din scara terestră; un croitor în lipsă de material, va fi trebuit să onoreze o comandă urgentă de la adresa noastră şi să arate unui slujbaş pe care i l-am fi trimis în recunoaştere, că va fi gata să ajusteze materialul de catifea al iubirii noastre. Mi-am dat seama că patrupedul mă vede în proporţie minimală, după cum mă lingea lent. Mă reflectam în ochii lui în ipostază antonimică: decăzut dintr-un sine major, îmbrăcat în costum negru, într-un sine minim, ca o esenţă, ca o picătură de esenţă în faţa sticlei din care a sărit. Povara dragostei nu-mi mai aparţinea: se răsfrângea asupra destinaţiei care mă susţinea cu propria-i gravitaţie. Căzusem într-o gravitaţie de împrumut care nu mă apropia de nicio formă de iubire. Am aruncat o piatră în apa lacului şi n-am mai judecat mesajul adâncului după felul cercurilor de a se desface spre mal. Am întâlnit-o pe Anca în momentul în care, aproape de a-şi lua diploma de bacalaureat, a renunţat. Atunci, o pasăre înfometată s-a abătut din zbor şi a răpit dintre cercuri, peştele magic, împlinitor de planuri. Ameţit de iluzia suprafeţei, care-l împinsese, ca într-un tub de nai, spre un tip de înot vertical, sonor, peştele a ajuns la cea a zborului, după cum, o vreme scurtă, a stat în pliscul berzei, şi din plăcerea plutirii forţate, a căzut într-un adânc străin, ostil prin îngustime şi acid gastric. Totul a fost o cădere treptată, deşi iniţial, peştele a fost extras dintr-un mediu mai jos ca trestia. Lacul îşi măsura vârstele în peşti pierduţi, ca zile. Altădată, am apreciat juneţea unui lac după cantitatea de verde oglindită. Dintr-o cupă într-alta, ca nisip în clepsidră, am estimat durata unui triunghi eminamente conjugal. Căzând mai lent dintr-un sine reflexiv într-altul dornic de activitate, am văzut ca în reluare, mingea în aer, aripa împinsă de ritm vizibil într-un lanţ de mişcări, a cărui verigă primă zăcea în mâna lui Dumnezeu. Mersul meu, întins ca o linie de cale ferată, avea capătul în degetul mic al Domnului care, dacă-l mişca, îl ondula şi-l expedia în bilanţuri cu numere care se erodau în toată cantitatea reprezentată. Nu observam diverse evenimente cronometrabile pentru că, într-o condiţie de împrumut, eram impregnat de proprietăţile obiectului pe care-l evaluam. De fapt, am descoperit de ce privim înapoi: avem nostalgia posibilităţii de a fi ales mai bine la o răspântie, cândva.
Am ajuns în târg, după ce am schimbat două microbuze. Paralel cu noi, îmbarcat în sine, trecea mereu timpul. Gesturile noastre se răsfrângeau în fluxul temporal. Coboram de exemplu, din mine însumi în potenţialul răsfrângerii, decodând spre fericirea personală, elanul din această a doua voit experimentată condiţie a mea, în icoană a lentorii, ca poftă a lui Adam de a se fi transferat din exilul terestru în iar începuta carte a istoriei, ca principală creaţie în mâna Domnului, uitând că partea de bine pentru care devenise stăpân în rai, fără un pom în supremaţie, ajunsese prin urmaşi în firea lui Noe care în corabie, în relaţie activ spirituală cu fiii, şlefuia la ea, fără patima perfecţiunii; şi regăsit în oglindirea propriului act de a citi, cu aduceri-aminte a ceea visam să fiu dincolo de prezent, nu mai aveam conectori la planul lingvistic, încât îmi rămâneau incomunicate vederile noi, ale mele însumi deplasat din actul conştiinţei înspre cel al voinţei de a sta spre meditaţie în răsfrângere, ca în umbră. La asemenea confluenţă dintre voinţă şi conştiinţă, predomina, până la inhibarea vocabularului dobândit, aspectul vizual, acea latură de meditaţii, regăsită zilnic în noi, când preferăm cărţii un film. Ne va fi influenţat figura tronantă în simţul olfactiv, deci tot contemporaneităţii ne supunem, afectându-ne mai târziu uitarea destinaţiilor, care va fi echivalat unui repaus neprogramat în pregătire şi unei depărtări ambigui de tensiunea constanţei în scop, cu o ambiţie de formă, fără densitatea unui curs neîntrerupt. Prin descendeţi, partea de bine pentru care Adam devenise stăpân în Eden, parvenise în firea lui Noe. M-am prezentat simplu, gândind la artă, în faţa unei tejghele, de pe care am ales, în uimirea târgoveţilor, o raţă de sticlă şi metal, mama Elada. Ca să fug de propria solitudine, m-am deghizat într-un tânăr grec la modă: am intrat într-o prăvălie, de unde am cumpărat o sacoşă de plastic şi nişte cămăşi albe de bumbac, mi-am pus ochelari de soare şi am pornit în căutarea unei biciclete de închiriat. Stăpâne, am auzit de undeva un glas către mine, lasă aripile în jos!. Atât de mare să-mi fie elanul spre o viaţă nouă, încât să fie vizibil din stratul acela social de jos, în care se află, bând cafea proastă, cerşetorul care m-a strigat? Consideră-mă dedublarea felului tău de a cere destinului iubire, pentru a cărei trăire, văd, n-ai vânt de fond, sau ipostaza străină a intenţiei de a părea altfel decât eşti. Vezi copilul care se învârte pe lângă tine? Se crede Ulise: în clădirea Primăriei vede o cetate şi mereu imaginează un cal troian. Funcţionarii din Primărei nu slăbesc ritmul: ei ştiu despre copil şi din truda lor, aparenţa dinamică a oraşului. Intenţia mea de subterfugiu impresionase mediul. Panorama părea consecinţa firească a unor idei despre călătorie.
Băiete, am strigat la puşti: Ulise a fost matur. Însă ca sabia din teacă, s-a tras dintr-un tânăr fervent ca mine. Înţelepciunea acestui copil mi-a amintit de o întâmplare cu Diogene, când, în căutare de-un om, cu lampa aprinsă prin agora, şi de simplitate, împovărat superfluu cu un pocal de lemn, l-a aruncat văzând un copil bând apă din pumni. Pe bicicletă, îmi păstram echilibrul între o perspectivă statică şi alta mobilă, fără să mă las pradă mirajului unui context – deprins instantaneu din mersul bicicletei, ori altuia – înrădăcinat în propriile-i cupe vegetale, ca o pastă. Cu ochii la Anca, n-am mai pedalat, dar perspectiva preluase vechiul meu elan şi împingea pedalele spre nemărginire. A clipei? De unde! Momentul are margini, pe care, la dispariţie, le proiectează în fiinţe, ca pentru el să nu mai rămână aproape nimic din supliciul finitului. Împrumutată altora, durerea nu impresionează timpul cel mare. Anca nu se încărcase de etapele cursei eventuale. Cu teamă de a nu se fi deranjat în starea în care-şi instalase actualitatea simţirii, mi-a spus: Te-am urmărit continuu. Am dezavuat încercarea ta de a deveni altul. Până să ajungi la mine, m-au chinuit întrebări diverse: Nu cumva puţinele noastre certuri au avut cauză în caracterul tău dedublabil? Şi de ce să te schimbi, faţă de cine? Ai un ceva pe care-l fereşti de mine şi-l muţi dintr-un fel de-a fi într-altul. Iar eu trebuie să rezist, fără să combat nimic din aceste capricii. Sub impresia reproşurilor Ancăi, am predat bicicleta. Domnule, mi s-a adresat recepţionerul (avea o mustaţă grea, de corb zburlit), domnule, aţi plecat unul şi aţi revenit altul. Dedublarea să aibă efect la scară planetară? Să trăiesc într-o lume de un instantaneu etern al aparenţei? În fiecare zi, ne-am regăsi în căutarea esenţei fiinţei. Ce obositor ar fi să începi ziua de la anularea dezorientării! Tendinţa de camuflaj sau de simplă deghizare se încadra comensurabil în proporţia ochelarilor de soare de a colora lumea. Cu Anca de mână, aşa am sperat. Altfel, într-un iureş bolnav, toate şi-ar menţine conturul vechi, populând spaţiul cu aparenţa aceleiaşi vârste, până la mărginirea naşterii ca fenomen în posibilitatea spaţiului de a mai susţine cel puţin un bec, de pe a cărui lumină să recadă în extaz umbra trecutului. Ca să rămân eu însumi în pasiune şi să pot zăvorî timpul, am cumpărat de la colţ un orologiu. Cu puţin timp de a mai reglementa ceva în relaţie, speram la un răgaz: voi desface piesa, care de atâtea ori a sunat din turnuri, şi dintre zecile-i de rotiţe, voi încerca să trag afară, ca pe un şarpe viu, capabil să muşte din moartea unor întâmplări, inervându-le faptul, un timp suplimentar, captiv mecanicii. În excedenţa vremii, voi fi murmurat: Anca, mai stai! Te vei depărta mult de mine? Ideea fixă de a corija lumea, lovindu-mi gazda, cu atât mai mult va prinde contur. Anca nu m-a auzit De fapt, oricât de multe orologii aş fi achiziţionat şi dezasamblat, n-aş fi găsit în mecanisme acel timp de rezervă al relaţiilor şi motivul discreţiei.
Trecusem de calea ferată. Prin plecarea lui, semnalată prin ţignale, trenul ştergea impresia unei staţionări anoste, ca la teatru, când, după cortină, spectacolul are porţiuni care înlocuiesc prin jocul de lumini şi al actorilor, neliniştea întreţinută de cortina fixată în scândura scenei. Am rătăcit prin oraş. Când eram copil, am avut un accident. Am căzut de la etajul al doilea, de pe balcon. Până jos, reflectam că timpul s-a dilatat. Atomii lui dislocau linia despărţitoare dintre golul căderii şi pământ, punând în loc fragmente din viitorul hărăzit mie spre trăire. Destinul regla timpul să întârzie sfârşitul atunci imanent, substituind prezentul accidental, dintr-o improvizaţie periculoasă de copil teribil, scăpată aştrilor, viitorului [care până azi mi s-a etalat bonom şi cu destul chin în dragoste]. La impact, din spate, o forţă protectoare m-a susţinut zdravăn de umeri, să nu mi-i fărâm. Erau neutronii variantelor pe care le aveam de trăit până la vârsta finală, înspre care duceau toate liniile felului meu eligibil de a vieţui. Am văzut mecanismul fatum-ului. Înclinaţia firii, pentru care voi fi judecat, mă apropia de o singură variantă viabilă mersului în concret şi în context, potenţialitatea celorlalte stăruind în forţa liberului arbitru, şi mi se impunea de către calea pe care o apucam, fixaţia ei şi rigoarea obiectivă a pieselor pe care le conţinea. Ca pe o stradă pe care, intrând, ai numai poza clădirilor şi a grădinilor, dar, sigur, obiectiv personal. Direcţia în continuare îţi va aparţine. Conştiinţa proprie, la rându-i, se va fi ilustrat în concret prin decizie. Suportam în suferinţa abisală starea accidentului, ca un bilet de vot scăpat în urnă, influenţa jocurilor consecutive momentului acestui picaj: jocurile, prin instanţa lor magică depărtându-şi punctele în aer, aşteptau să fie împlinite prin participarea mea; exuberant, îmi asumam inocenţa de a fi vânat impresii că voi fi fost plăcut de fetele care mă cereau ostaş în Ţară, ţară, vrem ostaşi! şi partea de îndemânatic împlinitor al sumei douăzeci şi unu, în jocul de cărţi. Forţa jocului cerând vajnice desfăşurări, diminua caracterul tragic al întâmplării sau cel puţin, îl transforma într-un efemer dramatic datorită schimburilor prin cosmos cu apriori experienţe de maturitate. Nu m-am lovit fatal. În cele două zile de comă, am întrevăzut domenii din lumea de apoi. Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult ca jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.
Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: Mai rămâi aici să ne amintim de spaţiul casnic din fosta viaţă! Lumina prezenţei tale, de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, este rece şi atenuează dogoarea de aici. Deasupra fiecărei tenebre observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, separat de celelalte, în afara amfiteatrului. Exilul abia aşteptat (în balonul Purgatoriului) avea cauză în rugăciunile celor vii. În sfârşit, aici mai este o şansă! Mai este, mai este, dar nu şi pentru noi. Vocile răspunzând ideii mele aparţineau celor din primele rânduri. Pe scenă, după explorarea generală, am căutat spectacolul: în focul din cupe mari de metal, apăreau pâlpâind ca nişte mari tăciuni, erorile terestre ale umbrelor glăsuitoare de faţă. Unii săvârşiseră un lanţ de greşeli, care, trecut de prestidigitatori în frac prin dreptul focurilor, se proiecta, împreună cu imaginea din gândul care a precedat faptul negativ, pe o peliculă verticală de ţărână. Deşi în timpul vieţii, intuiţia faptelor pe care le facem e părelnică precum însăşi clipa, în lumea superioară, a ceea ce absoarbe trăirea sufletului, intuiţia ca origine a tipului de fapt se înrădăcinează şi creşte până când, paralel, va lua locul cu întâietate de identitate, corpului nostru. După un oftat general, pelicula se prăbuşeşte, în timp ce imaginea, propulsată de energia şansei de a se fi salvat de la al doilea efemer, îşi perpetuează consistenţa descifrabilă de linii şi culori, într-un spaţiu gol şi izolant al mişcării, astfel încât lucrurile să devină mai clare şi rezonante la esenţa creatoare. În câteva situaţii, în vid, consistenţa imaginii se păstra într-un desen simplu, de linii maro. Mesajul se va fi înţeles: conştiinţa originară a vreunui fapt supravieţuieşte acestuia prin impresia ei de vinovăţie sau nu. Ce bine că m-am depărtat, Doamne!. Mi s-a spus că murmuram această sintagmă, în timp ce paramedicii mă resuscitau. M-am depărtat, deşi atras de mantaua de aur a unor suflete, m-am dus extaziat să le vorbesc. Căptuşeala de plumb le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, încât vorbele înseşi nu mai plecau în plutire. În lumea de apoi, abstractul trăsăturii morale se materializează împotriva incorporalizării care ai devenit. Comunicarea nu mai are nevoie de cod. Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează şi părerea consecutivă: Mi s-a vorbit!. A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!, acolo unde conversez, mă încadrez cu firea şi specificul faptelor. În ecoul truismului respectiv, mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. Gestul m-a înglobat unei geometrii perfecte a viselor. La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea
(Va urma)
