*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2021

Volumul Poemele umbrei (Ed. Cartea Românească) de Ioan F. Pop este scris sub semnul înțelepciunii, anume că nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. De la acest punct înainte, autorul recurge la introspecție, pentru a regăsi resursa necesară liberării de sub tirania timpului care trece iremediabil. Una dintre ideile auxiliare efortului de a se recupera ca autoritate de sine stătătoare, de a-și părea sieși ființă caracterizată de liberul arbitru, ar fi că „despre viață am aflat câte ceva de la cei care nu s-au născut” (de acum nu mai putem da înapoi); luat ad litteram, versul poate surprinde, însă, analizând conotațiile, descoperim, de fapt, ce ne inspiră gândul la cei nenăscuți: că nu se tem de timp, că idealurile lor sunt intacte și au o naștere și o viață de parcurs. Altă idee, a posibilei recuperări a bucuriilor din trecutul pe care l-a trăit, nu-i dă pace poetului, care, în ipostaza lui Arghezi (care scria „cu unghia pe tencuială”, pe efemeritatea clipei, stihuri „fără an” etc.), începe el însuși a „scurma cu unghiile până în cețurile ultime”, pentru a se revedea pe sine în stadiul de a se preface în ființă, stadiu pe care-l identifică prin astfel de cuvinte: „acolo unde ochiul se zbate ca un licăr fără contur”. Interesantă este perspectiva embrionară, de care fătul are parte, întrucât tot ceea ce poate observa este la scară minimală, echivalentă dimensiunii pântecului care-l poartă: „numele atârnau de firele ploii, de norii ghemuiți la răscruci”. Cu astfel de reflecții asupra nașterii și cunoașterii, tendințe care asigură temele cărții, își continuă Ioan F. Pop discursul. În lumea telurică, eul discerne, treptat, realitatea care i se relevă, întâi, sub aspecte specifice vârstei puerile; ceea ce-l impresionează sunt zvonurile despre el însuși, precum și despre congeneri: „despre noi se vorbea că, în curând, / vom sosi ca niște prelungiri ale beznei, / vom bate la porți, vom întinde mâinile încleștate spre cer” (ne-am strecurat încet prin crăpăturile dimineții). În primii ani de viață, mai aproape îi par amănuntele comune unui cadru de care nu s-a despărțit de prea mult timp: „ne vom închina până ce altă înserare ne va chema înapoi”. Apoi, precum Lucian Blaga nu a vorbit până la vârsta de patru ani, de teama de a nu rosti incorect cuvintele, tot astfel și protagonistul liric al cărții de față pretinde că, până a dobândi sentimentul stăpânirii limbii materne, „la început am tăcut toate cuvintele pe de rost”, atitudine care l-a supus unei zbateri în sine, de a se descurca singur în viață, încă de la primii pași. În general, prima ființă întâlnită pe lume este mama, însă, pentru poet, glasul profetului Moise devine călăuzitor: „doar un glas răgușit despica apele în două, / să treacă un mic alai de siluete noctambule” (din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite). „Glasul” este o metaforă pentru vocația de a se educa în chip spartan, de a se forma direct în confruntarea cu viața. Ioan F. Pop explorează universuri infime, de nivel aproximativ celular, manieră prin care aspiră să iasă în față, să fie în top, ca o naștere nouă a destinului său literar.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2021, p. 18

În volumul bilingv (română / franceză), Îngerul orb (ed. Arhipeleag XXI), Liviu Franga își imaginează scene de dragoste, în variante, pe de o parte: efectul unei tandreți, anume că nu mai este nevoie de cuvinte, iar, pe de altă parte, istoria gestului, care necesită interogații, de felul: „a fost mâna ta pe fața mea / fiorul de undă limpede / linie dreaptă terenul miraj / sau aripa lui Dumnezeu, în aer // care spun ceva?” (3. Noapte). Dubitația asupra faptului care ar fi avut, totuși, loc persistă și în ceasurile de evocare, se pare în cuplu, datorită stării de calm, care permite destăinuirea a ceea ce purta, cândva, autorul în suflet, pentru iubita lui, a momentelor primelor întâlniri și mângâieri. Tonul răbufnirii trădează supliciul precedent, determinat de angoasa relației încă nesigure la început, pe care și-o asumă ca poveste a oricărui îndrăgostit de pe planetă, deodată cu poziția lui, de mesager al celor negative, cum însuși Arghezi adera în Morgenstimmung, la planul teluric, presupus inferior celui cosmic („Eu veneam de jos, tu veneai de sus”). Corespondența dintre senzații, principiu simbolist, mereu în vogă, este cheia ilustrării incipitului în dragoste, pe un fond de nostalgie după datele conjuncturale estompate în timp: „vremea era a primei vremi / a visului a crinului a zborului / a sonului a suflului a verbului / era al vremii vânt” (2. țărm de mare). Marea este o dimensiune eternă în apropierea căreia, diferențele de caracter și de simțire dintre cei doi tineri se accentuează: „pentru mine noapte pentru tine zi / calm alb cald complet negru rece / zadar strigăt / pentru mine ziua de întoarcere” (3. mare). Ceea ce îndrăgostiții simt cu adevărat numai niște personaje mitologice, precum ciclopii, pot discerne, dar, totuși, izolarea acestora, a ciclopilor, de lumea solită favorizează adorația altui nume, Heracles, mult mai popular și mai des invocat. Pastelul psihologic intitulat Sicilia confirmă, încă o dată, că timpul cerne și, din lista lungă a personajelor care au impresionat, într-un fel sau altul, numai cei care s-au sacrificat pentru binele omenirii au dobândit un renume bun: „ciclopii tac ghemuiți / pe împrejur de stânci / albine fum / tălăngi // miez / de noapte zbor / o umbră acoperă intrarea / noaptea Heracles Heracles”. În efortul de a se raporta la cineva, pentru a-și face vizibile sentimentele, poetului nu-i mai rămâne decât acest simbol al răzvrătirii și al temerității – Heracles, un semizeu care nu-l reprezintă. De aceea, abandonează modelele mitologice, pentru acelea religioase, însă abnegația delimitării îi va fi atenuată de obiceiul femeii iubite, care, încă, este legată de trecut: „ne pierdem așteptând sărutul / catedralei de îngeri inundați de lumină / glasul tău o ancoră submarină / smulge trecutul” (2. timbru). Orientarea către o religie actuală implică noi simboluri, a căror panoplie stabilește repere spațiale recognoscibile, precum acelea din lirica vioaie aparținând lui G. Coșbuc: „iei oglinda în ea eu sunt / tu te cauți mă vezi în gând” (2. panglică rază); aceste versuri atestă existența armoniei (atât de mult jinduită), care a adus după sine elementele trebuitoare fericirii în cuplu: țeluri identice, empatia și întrajutorarea.

Liviu Franga, apropiat de Șt. O. Iosif ca tip de sensibilitate lirică, dă la iveală un volum modern, scris sub tentația dicteului automat.