În școala primară, citeam (și le agream): „Arici Pogonici” și revista „Cutezătorii”, ale căror cerneluri aveau un miros deosebit, pe care nu l-am uitat (în timp ce scriu, îl resimt în nări). Aceste publicații pentru copii erau însoțite de benzi desenate, a căror temă viza, cu întâietate, războaiele dintre daci și romani. Când învingea eroul dacilor, mă bucuram pe deplin, în timp ce, față de intriga romanilor aveam rezerve și eram chiar trist că ieșeau învingători în vreo bătălie, dar îmi reveneam, datorită ideii că sunt și eu urmaș de roman.
Prin anii optzeci, fiind tot copil, eram atras de ziarul „Sportul”, pe care, însă, nu-l găseam niciodată la chioșcuri; puneam mâna pe el, numai când mergeam în vizită, la unchiul Augustin (care făcea abonament, fără teama de a-i fi fost sustras cotidianul din cutia poștală, fapt care, în blocul nostru, se mai „obișnuia” – vorba lui Moromete).
Într-o dimineață, așteptându-mi rândul, pentru a achiziționa și eu un ziar, oricare dintre cele care mai rămâneau nedate, am auzit un bătrân solid, dinaintea mea, întrebând-o pe vânzătoare: „Aveți România ocupată de români?”. Se referea la „România liberă”, ziar care, de fapt, consfințea subjugarea țării nu unei nații anume, ci unei ideologii, pretins universale, prin care URSS se extindea și domina. Deși întrebarea nu mi s-a părut o glumă bună, ba, dimpotrivă, formulată numai așa, pentru a fi părut și bătrânul spiritual, mi-a rămas, totuși, în minte, prin doza ei de descumpănire și de reflecție, adică în ce mod noi înșine ne stăpâneam țara.
În liceu, eram abonat, fiindcă, altfel, riscam să mi se impute în ședințele de UTC, la „Scânteia tineretului”, care devenea din ce în ce mai politizat, la fel și revistele literare: pe coloane întregi, erau publicate articole dedicate tovarășului și activității unicului partid (supranumit și partid călăuzitor).
Pentru a mai citi și altceva decât despre tovarăși, urmăream almanahul „Anticipația”.
În romanul Moromeții de Marin Preda, este relatată realist scena în care Ilie Moromete, protagonistul primului volum, citește ziarul „Dimineața”, în poiana fierăriei lui Iocan: bărbații, îmbrăcați în haine duminicale, îl așteptau pe Ilie Moromete, al cărui obicei era să întârzie puțin (tocmai pentru a spori nerăbdarea acestora de a-l asculta). Ajuns în mijlocul lor, desfăcea ziarul, ulterior rutinei de a-și fi pregătit o țigară, și interpreta, pe înțelesul tuturor, știrile referitoare, în special, la rege și la deciziile guvernului liberal.
Pe atunci, nu toată lumea știa să citească, însă Ilie Moromete era un bun lector și, în plus, avea darul de a atrage atenția prin interpretări sui generis ale informațiilor, parvenite publicului, prin jurnale.
Scena pe care o evocă Marin Preda pare o prelungire a clăcilor de altădată, care, însă, mai ființau și în această perioadă (anterioară declanșării celui de al Doilea Război Mondial). Variante de clacă am prins și eu, în copilărie: bunicii erau vizitați de unii vecini, precum tata Ticu; se vorbeau multe și nevrute, câte în lună și stele. Mama Ioana fierbea boabe de porumb, după care le cocea pe plita sobei. În acest răstimp, zbârnâitul fuselor nu contenea.
Ziarele conțin istoria unei zile și se lecturează, concomitent cu trăirea clipei care devine istorie personală… Nu stăpânim nimic, nici știrea (care, deseori, influențează), nici momentul care ne fură, în trecere, din propria viață.