Pe ploaie, în mașină, am ascultat o melodie interbelică despre toamnă, melodie cântată de Gion. Momentul m-a întors în timp, în atmosfera Bucureștiului monarhic, asigurată de romanele scrise atunci și de filmulețele care stăruie pe internet – sursele din care mi-am format o imagine asupra acestei bijuterii urbane.

Spre studioul de înregistrare, acolo unde trebuia să intre cu capul în pâlnia aparatului de înregistrat, Gion a călcat în băltoace, s-a ferit de stropii lansați de mașinile ambalate, ce îl bucura din peisajul citadin? Pe ce vitrină își va fi aruncat ochii? Ori stresul presupus de interpretare anihila orice posibilitate de a zări în jur secvențe de viață? Își va fi dat întâlnire, la vreun colț, cu lăutarii care-l acompaniau, ce glume își vor fi spus? Își imaginau că, aproape peste un secol, ce înregistrau ei, pitiți în scaune, vom asculta noi, la aparate performante, care propagă sunet spațial?

După înregistrarea piesei muzicale, vor fi mers la restaurant? Ce vor fi comandat? Ce sentimente de mulțumire trăiau? Uneori, bucuriile estompează depresia prin amploare și intensitate; sufletul le era melancolic sau liniștit?

Încercau, la masă, la un „pahar de vorbă”, să uite de o eventuală boală care-i va fi măcinat pe muțește, în contrast cu produsul muncii și al talentului lor, melodia fredonată de public?

Dar clipele acelea au trecut și ei le-au trăit finalul, aveau să se vadă lipsiți de putere, pradă bătrâneții… Îi mai interesa, în asemenea momente, ale sfârșitului de viață, placa de vinilin (sau din ce material va fi fost placa pentru patefon și gramofon) – că este ascultată de atâta lume, care lume, ea însăși, își petrecea destinul distinct de al său, al marelui artist care era Gion? Sau, cu frica de moarte în sân, pentru că, într-o singură clipă, se putea întâmpla să fie în lumea de apoi, la judecata atâtor eoni sau ce vor fi și pe acolo…