Noaptea, ca prin vis, am văzut un bot de câine sau de urs sfâșiind pânza ușii de la cort. Am pus mâna pe satârul de inox, uitat de niște excursioniști, care fierbeau ceai, înainte de a fi plecat, am strigat ceva (de spaimă) și am ieșit să cercetez locul. Nu se mai auzea nimic. Liniștea stăpânea valea, numai apa susura. Dacă nu aș fi văzut pânza ruptă, aș fi crezut că am visat. Mai târziu, după urma lăsată, am dedus că ar fi fost un bot de urs.

Scena a fost suficientă pentru a mă hotărî să merg la hotelul Caraiman, acolo unde, pentru prima dată, aveam să-l aud pe Charles Bronson vorbind în limba italiană – la televizor, se derula un film despre eschimoși, titrat în limba postului care-l difuza. Nu știam despre rutina occidentală, a traducerii sonore, peste partitura originală, a filmelor străine, pentru a se fi evitat, astfel, „poluarea” limbii naționale – fapt pe care nu l-am înțeles, fiindcă limba este un corp viu, pe care, în zadar, au încercat – sunt convins – să-l țină sub un glob (metaforic) de sticlă. Ceasul de uimire (lingvistică) l-am dres din butonul telecomenzii, ajungând la un post național care găzduia muzică ușoară.

De la acest episod montan, a cărui atmosferă de prier m-a influențat – am citit Ezra Pound – , am păstrat fotografia color – cu mine în blugi negri și pulover verde, precum și unealta de inox, care – m-am gândit – cât să-mi fi fost de folos în lupta cu acel urs? Cât s-o fi aruncat înspre el și s-o fi rupt la fugă sau clipa de răscruce m-ar fi dedat șocului, unei stări de curaj nebun și m-aș fi luat la trântă cu bietul urs?