Roman de introspecție

La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea în cataclism, înspre trecut, timpul fiind transformare aplicabilă tuturor categoriilor de la Dumnezeu în jos: planete, sori, legi de geometrie, piramide în destrămare, pământ ameninţat de soare să-i devină energie; atunci, înţelegeam numai aparenţa. Exista comunicare între proiect şi rezultat, puse alături.

Aproape de lună, fiinţe de piatră şi de abur vegetau. Visele proprii le populau preajma cu titani tardiv răzvrătiţi.

Fără să poată vorbi, pentru că astfel ar fi desemnat destine mărunte celor care l-ar fi auzit, Zeus era captivul unui fulger imobil.

         Prometeu, devorat de altruism, îngrijea de o flacără simbolică, suflând lin. În urma expiraţiei cu voinţă, şi vulturul care-l ameninţa, se depărta, cu aripile desfăcute, fără putinţă de a stagna în saturaţia-i hulpavă de celulă hepatică. 

Înainte de naşterea lui Iisus, zeii ne influenţau în traiul obişnuit: apăruseră accidental, o dată cu planetele, şi nemurirea lor, perisabilă oricum în modul pietrei care-i alcătuia, de a se fi erodat în activităţi, fusese îndurată de pater maximus. Partea minerală rezidă în istorie, pe când, acum, trăsătura morală, care le asigura perenitatea, s-a reprimat major.

Emoţiile pe care le aveam în faţa acestor imensităţi fixe şi dedicate efectelor faptelor noastre, erau pentru mine semnul forte că aparţineam încă lumii pământene, unde voinţa noastră, după ce Mesia a proclamat esenţa dumnezeirii: dragostea de creaţie, se poate iniţia şi exercita din sfaturi familiale şi credinţe personale.

Un loc fără timp. Clipa faptului împlinit se regenera fără istoria lui. Nimic din supliciul sau fericirea umbrelor nu avea o istorie care să le condiţioneze durata.

            În coloana de lumină rămasă în urma călătoriei lui Iisus de la cer la pământ, se regăseau inscripţionate ca amănunte fruste, din vârful daltei unui Brâncuşi, faptele biblice. Din strălucirea lor terestră s-a asigurat returul lui Iisus, cu fire omenească, dobândită la naşterea pruncului care va fi fost, în traseu aparte, paralel coborârii ca instanţă doveditoare.

         Spiritul lui Moise, cuprins de somnul nedreptăţii în care va fi fost cufundat de mâna îngerilor alungaţi, va fi fost eliberat de coaja terestră când lanţul de care mai depindeau spiritele fine ale lui Socrate sau Zalmoxis, a fost sfărâmat de Iisus şi pulverizat ca pilitură de fier în atmosfera erei noi, la fel cum handicapuri ar fi dispărut, retrase din boală aleatorie sau ivită din cutumă, în starea de vitalitate primară, de care s-a bucurat Adam în paradis, fără să fie nevoit să treacă prin procesul de învăţare atât de greu, al mersului.        

Din grădina Edenului, unde avea acces deplin, ca Adam perfect, şi-a adus Iisus forţa minunii şi rezolva nedreptăţi care îşi aveau rădăcina nu în păcatul personal al suferindului, ci într-un păcat acumulat în generaţii sau aparţinând cuiva dintr-o generaţie trecută. Iisus vedea aceste situaţii şi putea reconecta invalidul la putinţa deplasării şi la învăţătura mersului, care, deşi neexercitată, era conţinută în vârsta exponentului în boală. A izolat instinctul deplasării, de boală. Ca un experimentat chirurg a tăiat din jurul posibilităţii de a merge, aflate în orice fiinţă,  plasma bolii, aruncând-o la coşul de rest al erorii.

         Anul 2012, când am întrebat despre el, mi-a părut o rătăcire a noastră în creştinism. Am comparat o previziune păgână, bazată pe observaţii zilnice şi consemnate asupra mişcării stelelor pe cer, din încăperi cu fante calculate, cu forţa de sfânt suferind a lui Ioan…

Vorbele mamei: „Copilul meu, copilul meu“ şi plânsul desfăşurat în lacrimi calde m-au ajutat să-mi regăsesc superba dimensiune de om.

Întrezăream sarea din lacrimile mamei ca pe-un capişon alb acoperind porii unei feţe supărate; clovni trişti înveselindu-mă cu precara lor poftă de viaţă vedeam în jur.

Umbra se recunoştea drept a unui tip sau altul, după trăsăturile fizice pe care le avem la treizeci şi trei de ani.

Cineva m-a strigat pe nume. Am întrebat: „Cine-ţi inspiră vederea despre mine? Că totuşi privitul e atribut care piere odată cu omul“. Mi-a răspuns aparent altceva: „În ochii domnişoarei Pogany, în ochii aceia fără vedere solită, se regăseşte misterul amplitudinii lumii de apoi“.

Eu însumi, deşi copil, mă proiectasem ca o umbră a sufletului, amplificată faţă de cea pe care o făceam la vârsta aceea de doisprezece ani. Dacă aş fi rămas cu o fotografie a propriei tenebre de la acea expunere stelară şi accidentală, s-ar fi identificat facil în extinderea ei, felu-mi de a privi şi aparenţa expectantă a vârstei christice.

Am întrebat: „Raiul, raiul unde este?“. Fără niciun fel de tranziţie, au parvenit în jurul meu spirite independente. Singura dimensiune care le susţinea perenitatea în fericire devenea însăşi încântarea pe care o avem în suflet ajutând omul în necaz. Un fel de inimă înlocuită în cer de bunătatea ei.  

În locul unor porţi la Rai, am descoperit plutind un pergament cu subpuncte. Autoritatea principiilor creştine se exercita de la acest pergament până în marginea oricât de îndepărtată, a viselor de orice natură bună ale spiritelor drepte.

Nu suportam prezentul vârstei, ci antinomiile pe care le aduc viziunii de a fi vârstele întregii mele vieţi. Esenţa firii era deja impresionată de toate diferenţele pe care le-ar fi acumulat în timpuri. Nimic din ceea ce mă înconjura nu-mi era străin şi nu mă depăşea. Retrăiam stările evoluate ale propriei lumi interioare. Dezacordul dintre pofta de joacă din copilăria reală şi imaginea grandioasă, vizibilă atunci, devenise minor.  

În semne, precum giulgiul din Milano – în copie sau prototip, şi energii în avalanşă: globuri de lumină care se desfăceau, oricând mă rugam, în sfinţi păzitori, căutam graniţa dintre mine copil în lume şi în viaţă, şi starea gravă de atunci – peregrin peste tot răspunsul pe care-l pretindea marea întrebare ca un ecou firav al firii pământeşti: misterul vieţii se mai relevă în visul somnului pur?

Am resimţit limita pe care o instaurează în general dubiul; deşi trăită în timpuri diferite, aparţine unui singur sine. Avântul firii forţează limitele concrete ale fiinţei.  Reculul diminuează avântul. Impresia de amărăciune, colaterală disputei, va domina o bucată de timp, preocupările concrete. Dihotomia se va fi ilustrat perfect în acţiunea de a fi deprins tâlcul: viaţa adevărată unde îşi are sediul?

Mai târziu, am publicat în diverse reviste eseuri cu temă religioasă.

„Fiinţa are o nostalgie a provenienţei din „substanţa cea dumnezeiască“. În viaţă, fiinţa se tot munceşte a se dezmărgini. Această muncă în sine poate fi comparată cu permanenta pregătire pentru moarte despre care scrie Blaga în Trilogia cunoaşterii, iar mărginirea fiinţei, cu censura transcendentală instituită de Marele Anonim între om şi universul criptic. Blaga pledează pentru cunoaşterea poetică, în timp ce Hasdeu propune un tip de cunoaştere cumva directă, prin spiritism. Dacă poetul expresionist preţuia metaforele revelatorii (mirabila sămânţă), Hasdeu construieşte o asemenea metaforă, casa de la Câmpina. În plus, Hasdeu se consideră un intermediar autorizat prin suferinţă între Dumnezeu şi om.

            Ceea ce este creat nu va dispărea. Numai metamorfozele declanşate de evenimente definitive, despart o lume de alta, tot aşa după cum transformările interioare ale celor care viază, apropie, pentru atenuarea tristeţii, cumva a misterului, lumile. Un agent de transformare interioară, uitarea. Dar moartea ar însemna şi eliberarea spiritului de încorsetări. Comuniunea dintre lumi ar fi asigurată, totuşi, de altă încorsetare: amintirea. Amintirea spiritului de fiinţă, iar această memorie induce spiritul trăsăturilor fiinţei, multe dobândite pe pământ, între care şi gradul de rudenie, care instituie altă cauză a naşterii: părinţii. Ca să fie recunoscut în lumea pământeană, sufletul are şi memoria formei de fiinţă, inclusiv a propriei zbateri pentru revenirea în substanţa divină. Interesant e că Hasdeu aduce în discuţie şi mirarea substanţei divine de a se regăsi mărginită; devenirea fiinţei încolţeşte din seva acestei mirări, dar, substituită convenienţelor lumii, conştientizarea limitelor devine credinţă în supravieţuirea sufletului. În biserică, făcând semnul crucii, amintim mirarea iniţială. Arta e însă un mijloc spre dezmărginire. La filosoful Lucian Blaga, motivul primordial al schimbărilor fiinţei umane îl reprezintă cunoaşterea. Un simbol pentru cunoaştere, lumina. Dar Hasdeu pledează, prin demersurile lui înregistrate pe filme fotografice sau în diverse caiete, pentru plus cunoaştere, în timp ce Blaga, şi în versuri şi în filosofie, aderă la minus cunoaştere: „şi nu ucid cu mintea tainele ce le întâlnesc în calea mea, în ochi, în flori, pe buze ori morminte“.

            Intermediari între substanţa celestă şi viaţă, poate fatum, părinţii, cărora le datorăm experienţa terestră. După această configuraţie se pot constitui şedinţele de spiritism, dar după o chemare întoarsă, dinspre lumea materială spre cea a spiritelor. Medium-ul devine obiectul direct al mesajelor. Până şi mâna, în timpul şedinţelor, nu are decât un singur reflex: de a transcrie, în special, memoria vocaţiilor terestre, iar spiritul divin atotştiutor, de data aceasta fără a se mai uimi nici măcar de spargerea marginilor de către, să zicem, spiritul Iuliei, recurge la un sistem de simboluri lingvistice comun interlocutorilor. A comunica în acelaşi cod, nu înseamnă o abandonare a condiţiei de spirit, pentru că, dacă pentru mesaj e mai uşor de găsit obiectul direct, în schimb, pentru spirit, reîntruparea, şi ea potenţială, e un mister pe care nici Hasdeu, la fel ca Blaga, nu-l perturbă; deosebirea: Blaga îşi propune dintru început adâncirea misterelor. Religiozitatea lui Hasdeu aici ar fi: comunică din dor cu Iulia. Aşteaptă mesaje. Nu pune în discuţie probleme capitale. Atestă, prin aceste abţineri, credinţa în Dumnezeu. Pasiunea pentru cultură a Iuliei tranzitează lumile.

            Prin somn, Blaga se întoarce în momentul dinaintea naşterii. După cum scrie „sângele ca un val se întoarce în părinţi“, posesorii respectivului moment, părinţii. Viaţa, metaforizată prin „sânge”, se divide: o parte merge înspre mama, alta, către tata. Legătura dintre el şi părinţi este de sânge şi pe seama acestei legături, şi Hasdeu încearcă să schimbe mesaje, iar Iulia îi răspunde. Revenind asupra versului blagian, retragerea nu este particulară. Se armonizează cu alte mişcări, ale potecilor înspre pădure. Cu alte cuvinte, pădurea se închide, la fel părinţii. Pulsul poetului, regăsindu-se în părinţi, îl sustrage stării de veghe, ceea ce îl apropie de mister. Din acest punct de vedere, somnul e demn de laudă. Somnul, obiectul asupra căruia acţionează sentimentul de adoraţie al poetului. După somn, misterul amplificat, pulsul revine în poet, fără să se fi impregnat de fiorii tainelor. Şi Hasdeu binecuvântează somnul. Îi consacră în Sic cogito, un capitol. Fără somn, povara trupului ar fi de nesuportat. Sic cogito – un titlu care demască o frământare interioară cumplită“.

Sau:

„Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” şi „îndurat”, totuşi mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, e rostită după ce el hotăreşte: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiţii de a fi săvârşit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetăţii Ninive. El se plasează cu faţa la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, îşi asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaşte o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de nelinişte. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuşi.

            Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinaţia om. Totuşi, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providenţa. Niciodată n-a privit mai departe de el însuşi. O căutare a libertăţii într-o condiţie care nu petinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu şi numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi şi atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliţilor, nu şi-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghiţit de un peşte. Interiorul peştelui e de fapt egoismul lui Iona.

            Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranţe. Fiul lui Amitai se poate prăbuşi într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuieşte prin remuşcările conştiinţei. Iona se refugiază în suferinţa remuşcării, precum şi într-o stare de somn.

            În Biblie, voinţa Creatorului acţionează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcţie. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existenţial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creaţia nu acceptă, pentru încă o dată, intervenţia artistului. Tangenţialitatea om – Dumnezeu, în ambele planuri, real şi spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forţare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârşit, ar dispune de o entitate pe picioare şi cu aspiraţii personale şterse. Dar Iona cultivă vocaţia anonimatului. Are capacităţi de conservare. Trăieşte ispita de a se sustrage măreţiei poruncii supreme. Capcana – de a fi înghiţit de un peşte apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credinţa numai în el însuşi, pentru asigurarea unei justiţii.

            Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităţilor personale în acest domeniu. Dar nu se gândeşte şi la instinctul de libertate al peştilor. Uriaşul peşte apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor peşti prinşi. Gestul de a aduce lângă el „un acvariu mic în care dau vesel din coadă câţiva peşti”, mimează dorinţa libertăţii de a reuşi ca pescar. Dacă nu pescuieşte, redevine singur, captivul unui monolog.

            O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peştele din spatele său. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în faţa unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănţuit, dar căderea e  a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertăţii, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănţuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferinţa lui Prometeu şi măreţia lui Zeus.

            Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, destinul concret al lui Ovidiu“.

„O concesie: de la planul de a zămisli pe Adam, Dumnezeu ajunge la al doilea, echivalent completării naturii umane, cu, până la urmă, o parte de trup exclusă, dar de bază pentru ridicarea Evei. Esenţa nunţii. Lui Adam i se va oferi un sprijin potrivit în stăpânirea grădinii şi a sentimentului solitudinii, care l-ar fi întristat într-un spaţiu al fericirii; se evită astfel antinomia unicităţii. Demersul creator deschide virtualităţi multiple, între care legătura cu natura interzisă, dar invocată. Transplantul coastei s-a produs perfect, dar în măduvă, legătura cu interiorul masculin precedent nu e total destrămată. Spiritul femeii împrumută, prin coastă, neliniştea de a se regăsi, totuşi, într-un trup născut din ideea consolării.

            Timpurile diferite în care au fost creaţi bărbatul şi femeia, provoacă virtualitatea păcatului. Adam deschide ochii pe Creator. Comunică direct. În plus, beneficiază de statutul de stăpân asupra vieţuitoarelor, pe care le şi numeşte. Nu poate fi ispitit cu starea de stăpân. Eva oscilează între două tipuri de imperaţii. De ce n-ar urma un sfat rostit atractiv? A fost creată pentru afectarea singurătăţii, poate chiar a unicităţii lui Adam.

            Expresia „asemănarea cu Dumnezeu” poate fi tradusă prin faptul că avem destin; desigur, destin terestru, pierdut în vămile către viaţa de apoi. Ieşirea creaţiei din mâinile autorului, se produce şi prin răsfrângerea capacităţii enorme de inovaţie. Sau Dumnezeu, stăpânind destinul, îl păstrează în afara timpului, ca să ni-l confere, la un moment dat, pentru desăvârşirea intenţiilor noastre predominante? O dilemă care se rezolvă în virtutea principiului „crede şi nu cerceta“.

            Prepoziţia „după“ confirmă rolul secund al subiectului uman. Imediat, o tendinţă permanentă de a recupera şi limita prototipul suprem. Pentru noi, destul de greu pentru că trebuie să evităm modelul Adam şi să avem abţinerea cerută. Asemănarea, oricât de mare, nu exercită originalul. De aceea e un compromis. Dumnezeu ia fire omenească, pentru a o îmbunătăţi. Un model ireproşabil într-o natură cu scăderi.

            La Empedocle, întâlnim principiul „asemănătorul cunoaşte pe asemănător“. Noi însă îl cunoaştem pe Asemănător, într-un mod interior. Aproape intuitiv. O amintire a mecanismelor interne moştenite, dar „aşezate“ în primul om de El. Creierul poate trăda. Conştiinţa conferă măsura abaterilor şi face transferul, la judecată, înspre iezer sau iarbă. Eidola eterne, în rugăciuni sau invocaţii, pătrund printre atomii noştri, rezultând senzaţiile de Dumnezeu cărora le vor cădea pradă prezentul şi slăbiciunile noastre din acest timp. Abandonare a individualităţii pentru o reîntrupare în dualismul celest-terestru. Cade o limită în comunicarea pentru apropiere prin rugăciune ori faptă.

            Homoiosis are şansă de realizare prin Katharsis. După Socrate, funcţia principală a acestei stări dezirabile, este „de izgonire a răului din suflet“, iar un mijloc bun de curăţire – întrebările. Katharsis ne-ar depărta de faptul asemănării, dar tot n-ar putea înfrânge compromisul primar (după asemănarea…), marcat în physis. Transfigurarea materiei, prin „lucrul“ sufletului, într-o aparenţă luminoasă şi veşnică, s-a întâmplat, însă, la Iisus. Esenţa L-a desăvârşit şi L-a înălţat (reînălţat). Căderea din Eden pe pământ e chiar trupul.

            Natura e alt compromis, însă al spiritului vast. În schimbul mărginirii în trup, va crea acestuia nemulţumire şi speranţă. Oferă măreţie. Primeşte, în replică, un corp de legi pe care, dacă nu le cunoaşte, se poate rata din condiţia de transfug.

            Omul atentează la autoritatea poruncii supreme, nu prin proslăvirea autodeterminării, ci, mult mai rău, supunându-se puterii de disimulare a unei creaturi de rang inferior. Condiţia lui va fi interferată de trăsăturile şarpelui. Acestea, de fapt, îl coboară din Eden. În apropierea Domnului, se insinuează o rocadă a rolurilor. S-a distrus inocenţa ignoranţei care asigura o comunicare fluidă între principiul divin şi cel uman. Primii oameni savurau o stare de contemplaţie. Timp aveau cele stăpânite de ei. Animalele asigurau impresia de mişcare. Comportau vârste şi aparenţe variate, ca să nu determine sentimente de monotonie în creaţie. I-ar fi plictisit de rai. Cuplul princeps a fost coborât în timp. A completat panorama animalelor cu o notă de raţiune. Ratio dobândită, nu oferită. Blaga, în Trilogia cunoaşterii, este îndreptăţit să fie deplorat de cunoaşterea paradisiacă. Marele Anonim a instituit censura transcendentală între universul criptic şi om. Cunoaşterea de tip luciferic apropie omul modern de starea contemplativă atemporală a lui Adam şi cu această stare asupră-i, va trăi amploarea misterelor, înţelegând evadarea lui Adam, sub presiunea esenţelor şi a autorităţii divine manifestante în timp şi-n descendenţi. În suflet, imaginea raiului. Motivul devenirii şi cauza dihotomiei.

            Schimbarea (metabolys) – o conciliere a aparenţelor unei vârste cu suflul nou al alteia. O asumare a acestui suflu de către vechea aparenţă. Un acord cu devenirea. Materia, fără apel la ratio, se oferă transformării, sau, prin perisabilitatea mediului care-l conţine, spiritul consimte, dincolo de ethos-ul specific, la întoarcere în albia iniţială.

            Logos-ul, care la Plotin însemna „lumina arhetipală”, deşi înregistrează, nu are mijloace de a opri devenirea. Provoacă sufletului suferinţa schimbării. După felul individului, fie orientat, prin biserică şi prin şcoală, către spaţiul etern, putem discuta despre persoane care ştiu să primească superior transformarea, deci trăsăturile căpătate vor exprima devenirea, fie numai supus vârstelor, fără cunoştinţe sau credinţă, iar noi ne vom referi numai la sensul propriu al schimbării. Trăsăturile fizice se modifică (sunt influenţate de trecerea vremii) până când le permite natura. Când expansiunea transformării nu mai e posibilă pe pământ, după extincţie, va continua în alte cadre, şi nu va mai fi obiectuală. Metamorfozei îi repugnă dimensiunile noi materiale şi va pretinde, pentru manevră, masa anterioară, refugiindu-se într-un punct, eventual ADN. Însă niciodată devenirea. Ceea ce este recuperabil şi, mai ales, transformabil la o fiinţă, conţine datele lumii de apoi.

            Dumnezeu priveşte dincolo de istorii. Totuşi, a creat omul. Unda apărută prin mişcarea mâinilor Lui, a imprimat firii umane un destin de credinţă salutar. Iisus a fost ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi. E Adam perfect.

            Ideea coastei îndepărtate nu a fost „plinită” cu nimic. Bărbatul are nostalgia întregului. Nunta – o refacere a sinelui. Prin nuntă se repetă situaţia primară de însoţire. Adam şi Eva, prelungiţi în descendenţi, se înfăţişează Domnului, pregătiţi de supunere şi de recâştigare, prin credinţa în ei şi în modelul Iisus, a fericirii din Eden, deşi la o scară modernă.

            În cartea lui Tobit, descoperim fatum-ul nunţii. Fatum comunicat de înger şi împlinit prin întreprinderile lui deloc discreţionale. Excepţia, al cărei echivalent lexical poate fi minune, are un atribut multiplu: de determinare a evenimentelor pe un traiect semnificant, şi de exersare a funcţiei de făuritor al istoriei, de către Dumnezeu. Dar istoria derivă din fapte personale, asupra cărora se răsfrânge înclinaţia către bine sau rău a indivizilor. Determinarea pornirilor semnalează asupra unui ethos mai mult sau mai puţin deschis spre Dumnezeu.

            Sfatul şi îndemnul îngerului către Tobit de a o lua pe Sara de soţie, e o intervenţie în timp a voinţei maxime, pentru declanşarea unei surse de iubire în pieptul lui Tobit, spre împrospătare şi întărire a unei ramuri etnice alese.

            Nunta nu este un act la voia întâmplării şi, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inimă şi izvorul dumnezeiesc de iubire care abia aşteaptă să scalde cu unde noi pereţii cordului. Nunta oferă omului ocazia de a-şi previziona căsnicia. Bucuria evenimentului îl face sensibil la fiorii viitorului.

            În mine însumi descopăr virtualităţi multiple. Pacea interioară mi-o asigur printr-un compromis cu natura mea. Dacă sunt gesturi de răutate în jur, sau de făţărnicie, trec mai departe, în speranţa, precum Diogene în agora, cu lampa în mână, că mă voi refugia în dialoguri civilizate cu altă cunoştinţă. Ofer situaţiei gestul meu de indiferenţă ca să recapăt, de la structura sufletească proprie, măsura atitudinii ei precedente, o măsură dublă, respectarea a ceea ce sunt“.

„Comunicarea cu Dumnezeu asigura totul. Conştiinţa a apărut după greşeală, ca o sumă a cunoştinţelor, şi influenţa ei va eroda în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiţi cei săraci cu duhul“, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-şi pună vreo problemă a veridicităţii lui, credinţa dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăţilor mintale, deci, nu sunt vinovaţi de nimic.  

Pentru că spiritul suportă şi presiunea dorinţelor corpului, a instinctelor, omul nu suferă prea mult în timpul vieţii, din cauza propriei conştiinţe, care nu ar fi fost deplină dacă nu ar fi avut în exerciţiu, parametrii binelui şi ai răului. Ne ajutăm de Biblie, ca să ne ţinem departe de altă conduită faţă de cea ortodoxă. Echilibrul e greu de dobândit, însă poate chiar înţelegerea faptului că avem un sfârşit, e cauză în păcat. Nu ne vom mai întâlni cu fericirea plăcerii propriilor impulsuri şi simţuri.

Conştiinţa ar fi apărut din interiorul şi cu limitele fiinţei, instaurându-se ca supremă instanţă. Pericolul de a realiza dependenţa în existenţă şi chiar în gândire, de Creator, ar fi indus un complex de subsidiaritate lui Adam; Evei, de şi mai accentuată minoritate.

Putem vorbi de cel puţin două contexte ale nevoii de interdicţie, pe care, însă, le va produce, la urmă, acest complex dezlănţuit: răzvrătire, din sentimentul trufiei creaturii inferioare, de a nu se fi ştiut prima ori de a deveni majoră, prin forţa cunoaşterii, care ar fi opacizat principiul optim al creaţiei, după chipul şi asemănarea, sau, dimpotrivă, supunere până la a-ţi pierde ireversibil, vocaţia bucuriei.  Al treilea, dedus din tendinţele extreme ale primelor două situaţii, ar merge spre diminuarea capacităţii de discernământ arhaic, concomitent cu amploarea schimbărilor în vasta natură, în favoarea unei adaptabilităţi salutare la noul tempo. 

Odată cu evenimentul erorii, s-au acutizat, din voinţă divină, impusă în blestem, diferenţele între caracterele unor specii diferite, şarpe şi om.

            Ispita s-a produs neaşteptat, aproape fără destin. În circumstanţele Edenului, noi, generaţia de astăzi, de exemplu, ne-am mai fi născut?

            După alungarea din Eden, creaţia universală s-a comprimat sub forţa altei dimensiuni, timpul. Ne-am fi născut, dar fără povara timpului şi a spaţiului magnetic.

Adam fusese creat ca o maşinărie perfectă, fără posibilitate de sucombare sau de îmbolnăvire. Interdicţia imperativă provine de la previziunea divină că omul, deprinzând independenţă în gândire, va interpreta eronat unele idei personale, în reevaluare de sine şi deci, de manoperă, fără să aibă revelaţia sursei întregului rău, şarpele, căruia îi putem bănui pentru atunci, prezenţa altui aparat de locomoţie, precum şi capacitate manipulantă în comunicare. Ce ar mai fi însemnat starea de liber arbitru, de raţiune individuală? Trufie.

Unii susţin că vina şarpelui e similară în echivalenţă, unui simplu rol pe care l-a primit în destin, aşa cum Iuda mai târziu. Influenţa răului nu se putea consemna mai înainte. Adam era singur şi în totală credinţă. Trăia în contemplare şi în melancolia tăcerii. De la Dumnezeu nu putea primi decât sfaturi sau în continuare, porunci. Comunicare directă şi pe picior de egalitate, nu avea cu nimeni. Nici monolog nu rostea. Pe alocuri, monologul presupune dezacord, individualitate manifestantă în idee, şi ideile rostite, pe vremea aceea, aveau ecou imediat în faptă. Ne aflăm în primele momente ale creaţiei şi mai aproape ca oricând, de forţa logos-ului care memorase şoapta creatorului după chipul şi asemănarea. Un atribut al Demiurgului este împlinirea prin simplă reflecţie.

De unde eventualitatea erorii? Creaţia fusese dezintegrată, prin îndepărtarea coastei din trupul bărbatului, deşi obiectivul intervenţiei era de reprimare a slăbiciunii în unicitate / singurătate, a tristeţii probabile. De ce Dumnezeu n-a creat altă fiinţă infailibilă, distrugând omul? A încercat, dar pentru un singur om drept pe pământ, pentru Noe, a salvat specia. Ştia că poate veni Adam perfect, Iisus.

În ce fel sau ne-am fi născut dacă Adam şi Eva ar fi rămas în Eden? Ca astăzi, nu, pentru că, după Biblie, felul naşterii actuale e forma împlinită a cutumei aruncată asupra Evei, de Dumnezeu. Dar chinul facerii poate spori dragostea pentru noul copil, şi o amploare în dragoste etalează nevoie de Dumnezeu. Acesta să fi fost şi rostul blestemului şi să nu fi fost spus din obidă, ci din previziunea exactă asupra evoluţiei lucrurilor? Depărtarea de spaţiul iniţial, ale cărui dimensiuni să fi fost prea puţin distincte, a dus la o dinamică aparte în toate. Pe undeva, starea edenică trebuia să fie atinsă şi constrângerea insului de către timp, sfidată. Noi deţinem o posibilitate de a afla despre atmosfera epocilor trecute: redactarea de cărţi. Dar ce ocazie au predecesorii noştri de a previziona fragmente din prezentul nostru, în afară de faptul că eu mă consider un reprezentant al lor?

Viaţa de apoi asigură fluenţa dintre om şi viitorul oricât de îndepărtat. În fizică, timpul se consideră altă dimensiune, ca spaţiul, de exemplu. Paralel cu viaţa de apoi, maşina Domnului pentru noi, trebuie să inventăm un vehicul al călătoriei în timp. Construirea lui devine posibilă când nivelul de conştientizare rămâne în proporţie de standard şi în acord cu sursa de bine din noi, adică să ne gândim exclusiv la ceva, la Iisus, de exemplu, fără să ne intersectăm cu alte idei“.

Eul se dezvolta într-un soi de margine a problemelor materiale, însă de pe-o zi pe alta, se reducea din deschiderea-i amplă înspre esenţele universului, la paralele stricte, cu traiul solemn, de substanţă morală afectată, încât doar felul sacadat al respiraţiei unui muribund mi se mai permitea de către noul mod de viaţă experimentat, iar nu reflexia, obişnuita-mi stare de până acum.

            Îmi duceam viaţa în antiteză totală cu felu-mi anterior de aspiraţie şi sentimentele profunde în care obişnuisem să mă definesc, dezrădăcinate acum, ilustrau suprafaţa din etichetele unor cercuri sociale frecventate. Vigoarea care ar fi trebuit să urce în sentimente, împiedicată de lipsa răgazului reflexiv, făcea imposibil de trăit diferenţa între mine cel de azi, mânat aiurea de probleme, şi cel de ieri, cu posibilităţi mari de calm.

            Prezentul personal era sugrumat în propria-i seninătate de sentimentul geloziei. Căutam răspunsuri la tăcerile Ancăi şi orice prilej de a mă trezi din somn mă reconecta la durerea dilemelor.

Forme de cataclism interior am trăit în cazul unei despărţiri neaşteptate. Celule îşi atingeau prematur limita şi crăpau în mine, eliberând în sânge inutilitatea sfârşitului ca pe o substanţă neclară, superfluă. Atunci, m-am temut prima dată de timp: „Oamenii se tem de timp, iar timpul, de piramide“.

Aveam examene terminale de susţinut şi fără apropierea Ancăi eram pe punctul de a lăsa momentele să-şi năruie degeaba actualitatea şi concreteţea în preajmă. Timpul de fapt este o măsură justă de reglare a elanului nostru abnorm înspre desăvârşire. Teama de timp se reprimă în deschiderea mai largă înspre oameni. 

Fiorii despărţirii se răsfrângeau în suflet sub forma unui dubiu: îi voi propune să ne căsătorim, ca să-mi asigur în mod oficial apropierea ei, cu martori şi rude, sau, distinct de ceea ce aş dobândi în mariaj – auspicii de pater familias, voi încerca să-i influenţez preocupările curente prin sugestii repetate. Cel mai greu mi-ar fi să indic prin artificialul purtării, ceea ce n-aş fi putut exprima decât printr-o comunicare pură.

Impactul inimaginabil cu lumea, după ce nu mai aveam de faţadă relaţia în armonie, mă complexa. Acordam importanţă părerii oamenilor. Ei, din complezenţă sau din curiozitate maliţioasă, presimţind probabil că ne despărţisem, mă interogau în revederi, după ce le spuneam despre mine şi-i întrebam despre unele rosturi ale lor: „Ce mai face Anca?“.

Recunoşteam cu firavă reţinere la început, că ne-am certat. Ca să risipesc tristeţea unei asemenea conştientizări în dialog, explicam pe îndelete mobilul despărţirii. Pentru a nu mai avea mustrări de conştiinţă că am greşit cu un argument corijabil în discordie şi prin urmare, va trebui să refac legătura, îndreptam discuţia într-o direcţie favorabilă confirmării de către interlocutor, a micii dreptăţi pe care o insinuam şi credeam că o deţin.

Anca a greşit iremediabil în atitudini şi gesturi pe care nu le meritam. Ilustram pledoaria amicală prin exemple banale, dar care pentru mine atunci explicau reţinerile ei în ceea ce n-aş fi sperat să aibă, în oportunităţile ireversibile de a-şi fi deschis mai larg sufletul către mine, seara, pe bancă, în parc.

„La început, de emoţie şi de teamă că nu i-am spus ce simt şi în virtutea acestei reţineri, ea s-ar fi purtat descendent, în necunoştinţă de cauză, sau dacă i-aş fi spus deschis şi ea m-ar fi respins, atunci aş fi pierdut un vis, o posibilitate de a visa, m-am raportat, pentru a-mi păstra firescul discursului şi al comunicării paraverbale, la a terţa entitate abstractă, numită de mine „Cuvânt“, în felul acesta şi pentru a putea preveni din respingile Ancăi, abandonându-mă ca destinaţie a refuzului, invenţiei Cuvânt. Ca să mă asigur că participă la jocul acesta de situaţie, o întrebam exersând funcţia referenţială a limbajului: „Cât te reprezintă pe tine Cuvântul?“. Nuanţele psihologice ale situaţiilor le dezbăteam singur seara.

A doua zi, dezvoltam dialogul înspre ideea convieţuirii totale. Reduceam impactul prezentului prin destinaţii fictive, dar posibile. Substantivul „vacanţă“ ne salva prezentului diurn prin conotaţii relaxante. Toate îndoielile asupra unui lucru pe care-l voiam cert, le reluam în convorbirea proximă, cu atenţie de a ne face favorabil finalul întâlnirii.

Cuvântul află şi din întrebările mele. El îmi spune, ştii ce?, că mai mult a auzit pe cele nespuse. Şi n-am cum să-l contrazic.

Anca:

– Te ascult.

– I-am spus: „Bine ai venit!“ şi să vezi ce am înţeles, ceea ce până acum nu mă gândisem, e o chestiune proaspătă şi profundă pe care mai trebuie s-o lucrez, dar lui îi pot spune, oricum mă înţelege şi-mi zice: „Suntem doar noi, îmi poti spune, oricum te înţeleg, şi în slăbiciune şi în forţa sensibilităţii“. Vine lângă mine: „Lasă, hai să ne vorbim în maşină“, el şi mai bine mă ascultă şi-i pun Elvis, îi spun că un viitor e în toate, nu doar un prezent etern, şi mă înţelege în vizionarism, dar mai ales îmi înţelege sufletul, ceea ce-mi produce dor de el, de înţelegerea lui, e un cuvânt ca mine în destule şi complex.

Un Cuvânt motivant pentru care numai gândindu-te că dai seara peste el, merită să munceşti. De multe ori, îmi ia pixul din mână şi scrie el pentru mine, altădată, mi-l ia din mână şi-mi strigă: „Destul! Cu mine când mai vorbeşti? Hai!“ şi mă întind, străbat Europa, mă trage de limbă vrând s-o audă în ce are ea mai dulce. Între timp ajung la esenţe, el îmi pune întrebări… Despre 2012 ai auzit? Dar nu despre asta vorbesc şi despre ce aş mai vrea neapărat să fac restul vieţii. Ceea ce oferă Cuvântul e aparte, scriu propoziţii, şterg, iar scriu, iar şterg, dar Cuvântul lângă mine aici, reţine şi mi le va reda cu forţă după încheierea convorbirilor dintre mine şi tine, e chinuitor pe undeva, dar creează lângă mine, uneori mi se pare că vorbim acelaşi lucru, elanul constatării de atunci mă poartă pe lângă planetă, mă cred ca Atlas, că pot susţine realitatea pe care o vreau.“

Mă disculpam reproducând aceeaşi discuţie:

Anca:

– Ce vorbe stranii mi-ai zis! De ce ar mai lupta un bărbat să recucerească o femeie mereu şi mereu dacă ştie că ea nu va pleca niciodată? Şi cum ţi-ai dat seama? Tipologia mea e dezbatută în cercurile tale? Cum ţi-ai dat seama că sunt genul pe care nu-l poţi prea uşor pierde?

– Mi te-am imaginat alături de mine, sincer, şi scenele închipuite mi-au dat această impresie. De exemplu, mie călătoriile îmi vorbesc despre cineva, ideea unei călătorii departe… E o siguranţă pe care şi tu ţi-o doreşti, un interes care se afirmă uneori în discuţie la un moment dat, o discuţie care are un punct culminant. E un orgoliu care se simte, dar se spune puţin.

– Eu cred că amândoi eram nefericiţi, că ne umpleam timpul unul cu altul.

– Am uitat starea de atunci a începutului în prietenie, dar ştiu că mă atrăgea. Abia începusem  să-ţi înţeleg replica.

– Eram prea acidă?

– Era o bruscheţe premergătoare calmului. A fi acid înseamnă să fii aşa mereu, să fii din naştere.

– Da, la mine e doar bruscheţe, da, cred că e bine spus, iau hotărâri bruşte.

– Tu mai degrabă parcă te fereşti să nu ţi se spună ceva neplăcut.

– Aşa o fi!

– Şi măsura ta de prudenţă este asprimea de suprafaţă.

– În realitate pe mine mă interesează extrem de puţine lucruri.

– Ai o sensibilitate ce nu suferă ofensa. De multe ori, nu aştepţi clarul ofensei. Şi încerci să-l previi. Eventualitatea de a te supăra tu e dinamică, e accentuată şi greu se demontează apoi.

– Sunt foarte impulsivă, nu am răbdare să fac nimic, nici lucrurile plăcute. Am un stil anume?

– Acesta despre care vorbim e anume, e personal, eşti şi închisă puţin în tine.

– Mă protejez foarte mult. De aceea ripostez înainte de a fi atacată.

– Mai bine eviţi pe viitor ceea ce nu agreezi astăzi.

– Şi pentru că mă interesează puţine lucruri, nu comunic cu multă uşurinţă.

– Pe mine, de exemplu, ce multe lucruri crezi că mă interesează?

– Nici pe tine nu te interesează multe, doar te preocupă, am impresia că eşti ca medicii, vezi în toate numai „cazuri”, adică potenţiale subiecte.

– Unde văd suflet, mă interesează. Doream să-ţi spun ceva la un moment dat… Stilul tău favorizează persoana de care te ataşezi şi eşti preţuibilă aici. Te interesează să-ţi desăvârşeşti personalitatea cu tot ce e valoros şi faci eforturi în sensul de faţă.

– În ce fel favorizează stilul meu bărbatul de lângă mine? Vreau să ştiu.

– Intimitatea pe care tu mi-o acorzi e profundă, autentică şi am pe ce mă baza, am sentimentul că te-aş recâştiga zilnic şi aş fi dispus să-ţi dedic multe.

– Ciudat!

– Aşa e… Dacă norocul mi te-ar apropia, aş şti că nu e ceva vremelnic.

– E foarte adevărat ce spui. Sunt statornică şi chiar se poate avea încredere deplină în mine şi tocmai mi-am dat seama că aici e punctul în care am greşit, că am acordat impresia că nu pot fi pierdută. Atâta siguranţă strică. Trebuia să mă prefac şi să las impresia că mă poate pierde în orice moment.

– Aşa eşti tu. E bine să poţi respira în propria-ţi piele cât mai mult şi nu-i bine să te risipeşti luptându-te pentru a da o impresie. Înseamnă că respectivul nu ştie ierarhii ale valorilor. Şi eu am fost în locul tău, am vrut să dau altă impresie. Mi se părea necesar s-o menţin pe respectiva aproape de mine. Dar am greşit pentru că de fapt trăiam în oboseală.

Mi-am imaginat ce ar fi după importantul şi esenţialul tău acord adică, un acord uneori împarte destinul în două: înainte şi după decizie, şi într-o fază ulterioară acordului, toate mi-au părut durabile, dar acordul e dificultatea ta prezentă şi încă necunoscută… Eu la felul meu de a vedea lucrurile acum, aş fi în stare să mă lansez în perspective din care să mă hrănesc.

– Am cam înţeles eu ce am vrut să înteleg.

– E bine să ştii clar realitatea din jur, meriţi.

– Doar realitatea mea.

– Este şi mai bine. Din realitatea mea, ţi-am spus despre tine: te-am văzut, numai când am coborât în esenţa firii mele, acolo te-am auzit clar, fără ca tu să vorbeşti, decât poate de teamă să nu te plictiseşti. Ai grijă de tine şi nu te obosi în întreprinderi superflui, chiar dacă tu le crezi acum zgârâie-nori. Când privesc în urmă, unele scene de nimic pe care le apreciam, parcă mă dor şi mi-e necaz pentru suferinţa degeaba de atunci…

Sunt interesat de orizontul persoanei pentru care încep să visez şi mereu cred într-un real după sufletul meu şi aspiraţie, aceasta este condiţia mea. Sunt şi de mare fidelitate, însă numai în reciprocitate, fidelitate în reciprocitate, şi mă gândesc la, îţi mai spun?

– Normal că îmi spui!

– Mă gândesc… Compar planurile posibilităţilor mele de orice natură, cu dimensiunea visului de a mă revanşa faţă de mine ca spirit, într-o în sfârşit convieţuire cum o vreau.

– Îmi place cum sună!

– În mine, e o lume încă nescrisă pe care aş vrea s-o dăruiesc. Mai sunt momente în viaţă când ai impresii de unicitate a contextului sau când comunici fără ca fluxul vorbelor şi al trăirilor să se onduleze de ceva intermediar din spaţiu.

„Lume nescrisă“ – prin aceasta înţeleg un fel de a vrea să trăiesc ca niciodată şi în contul persoanei care-ţi inspiră lumea: că o lume nu-ţi inspiră oricine. Vârfuri de munţi am în fire, în trup, în mine, vârfuri de pe care zbor, n-am mai zburat, dacă aş zbura singur, zborul s-ar frânge concomitent cu munţii în prăbuşire, e o plutire a cărei înălţime o simt, se poate zbura sus, dar înălţimea depinde totdeauna de cine e aproape de tine. Dacă lângă tine nu este persoana care ţi-a inspirat zborul, mai bine te resemnezi şi stai în tine cuminte, ca un pui de găină, nu ca un vultur, cum ai vrut. Unele situaţii sunt irepetabile şi ce-mi inspiri este ideea unui real al meu, căruia îi caut suport în ce-ţi pot oferi eu ţie. Sub alt unghi, cred că aş împlini idealul în iubire al seriilor de poeţi romantici, însă dorinţa reuşitei va mări mai mult poate decât ar fi cazul, temerile de a nu mi te înstrăina şi n-aş vrea să obosesc în eforturi de a-mi te menţine aproape, în detrimentul a ceea ce aş mai putea scrie, de aceea chemarea către o singură destinaţie, viaţa, trebuie să se susţină puternic de ambele părţi. Ţi-am spus din universul meu. Vrei să-mi spui ceva?

– Nu mai am cuvinte.

Pentru ca mai târziu, în reevaluare a situaţiilor în solitudine, să nu-mi fi părut major părtinitor şi să fi suferit iarăşi în urma ideii că mai e loc de împăcare, deschideam alte unghiuri în confesiune, că totuşi am greşit afişând neîncredere şi mereu aveam o conduită iritabilă şi inexplicabilă de timid complexat. Îmi imputam că n-am cerut Ancăi mai multe îmbrăţişări… Oricum, aş fi plecat de la întâlnire sub impresia, dacă mi-aş fi dovedit insistenţa, că m-am expus capriciilor viitoare ale ei, din cauza slăbiciunilor mele indirect relevate, mai uşor decât ar fi fost cazul.

Nu mă recuperam ca trăire în sine aproape niciodată. Îmi duceam traiul în dezacord flagrant cu felu-mi anterior de aspiraţie.

Ce minunat era să pun mâna, cu detaşarea unui arhitect, pe fruntea ei senină, în timp ce ea stătea întinsă lângă mine şi se uita la tavan. Relaxarea pe care o resimţeam îmi permitea să fiu fericit şi să mă consider favorizat de hazard, cu un atribut ad-hoc demiurgic, datorită căruia modelez viziunea Ancăi. Deasupra noastră statornicea însuşi Brahma, pe care, totuşi, îl îndepărtam, fără să fi intenţionat neapărat, când teama de vremelnicia iubirii mă stăpânea iar. Sub umbra lui Cupidon, care lua locul profundului suflet universal, eu şi Anca ne jucam, pervertind în tranşe exagerate de simpatie, scopul de amplă abstinenţă. După întâlniri, eu cel puţin, mă întrebam dacă nu cumva bucuria ei în faptul de a nu ne mai fi controlat, este fără destinaţie exclusivă.

Germenii cataclismului îi aflam în ideile ei. Ea vorbea liniştit, făcând doi paşi în dreapta. Mă apropiam de ea, dornic de iubire blândă, îi puneam mâna pe umăr, dar ea mai mult îşi frângea afectul în dispoziţii frecvente de a râde.

La fel de înaltă ca mine, îmi era dificil să-i merg alături. Atunci, trotuarele aveau înclinaţia terenului şi de la distanţă părea că ea mă ţine pe mine de mână, să nu scap în stradă. Mă deplasam în unghiul de vedere al celorlalţi trecători asupra mea şi preluam din el impresia că sunt un copil năzdrăvan ţinut de mână de o soră mai înaltă şi din acest motiv pierdeam vorbele ei cele mai bune.

Iarna, în parc, ne băteam cu zăpadă. Bulgării se topeau în apropierea Ancăi. Puteam aprecia intensitatea sentimentelor ei. Când primul bulgăre a atins-o, am întrebat-o: „Nu mai ţii la mine?“. „Am stat prea mult afară, am stat până sentimentele s-au răcit în joacă. Să aşteptăm primăvara! Ne va fi mai bine atunci“. Anca a plecat a doua zi.

Ne rătăcisem odată. Eram pe schiuri. Am alunecat vreo doi kilometri. Zăpada părea o mantie imortală peste care, trasă ca un fermoar, călătoria noastră avea totuşi final. Însă noi deprinsesem forţă din inspiraţia celor care ne-ar fi prevăzut curse în cuplu. Am compus ode pe care le-am închinat libertăţii, descriind cu schiurile cuvinte apăsate.

La orizont, fumega un coş de la cabană. Am avut pretenţia să ne considerăm fraze vii şi am împins în beţe ca să încheiem repede sensul finish-ului, în timp ce iepuri speriaţi îşi lipeau urechile de sunete.

În cabană, am regăsit un prieten vechi. Ne-a întâmpinat cu zâmbete largi, a căror umbră, atât de personală, părea să ne îmbrăţişeze până peste fire. Am stat două ceasuri în cabană. Am băut ceaiuri fierbinţi. După ce ne-am dezgheţat şi am zis „sper să rămână solidă starea dintre mine şi Anca“, am hotărât să plecăm. În uşă, s-au auzit bătăi repezite. Cabanierul, puţin impacientat, a deschis.

„Anca!“ a strigat din uşă un tânăr brunet, cu păr vâlvoi. „Anca! Am ştiut că eşti aici după urma de pe zăpadă a schiurilor. Am putut măsura urma care în zăpadă reprezenta fix cele 40 de kilograme ale tale“.

Sub avalanşa aceasta posesivă de vorbe, Anca s-a închis mai mult în sine, plecându-şi capul, ruşinată. N-am avut puterea să întreb: „S-a întâmplat ceva odată în viaţa ta?“. „Noi tocmai ne pregăteam să plecăm“ am spus. Tânărul a rămas perplex. Am dat cu uşa suficient de tare, astfel încât să cadă peste această scenă, cu zgomot.

Afară, am sărutat-o pe Anca, dar n-am mai avut forţă interioară s-o îmbrăţişez cald.

Dacă aş fi piesă într-un joc de şah, aş consimţi la o rocadă: nu m-aş ruga decât să am impulsul potrivit de a sări de pe tablă în mâna jucătorului, în cazul în care n-ar avea inspiraţia apărării, pentru a face schimb de identitate.

M-am apucat de scris. Doream să reţin mai multe din meditaţia vârstei. La fereastră, am auzit:

– Surato, ai văzut-o pe Anca? Umbla cam fără cap.

– Ca în romanul lui Camil Petrescu, soldatul pe front?

Eram surprins că în faţa imobilului se vorbea despre Petrescu. În acelaşi timp, am rostit, în singurătatea camerei, câteva cuvinte rele criticilor care l-au făcut mare pe Camil faţă de Cezar. O, întunecare!

– Nu… La Anca este o dezorientare formală, sezonieră. Acum câteva zile, am glumit: „Dragă Anca, dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti cuprinsă de Zburător. De când va fi trecut pe la tine, va fi rămas ca întâmplare, surâsu-i de foc în cordul tău“. „Când? Când?“. „Pe la doisprezece ani. Atunci începe el să treacă pe la fete“. „N-a trecut nimeni străin pe la casa noastră“. „Are mină prietenoasă. E abil. Îşi suflecă mânecile de la haină şi, nevăzut, cutremură trupul fetelor până întrevede în fete un elan în iubire“. „Tata a luat puşca. A stat la fereastră, îmi aduc aminte, cu puşca fixată de umăr să împuşte elanul“. „Te pomeneşti că vei fi visat un tânăr blond, cu mustăţi?”.

Femeile au râs. Aluzia mă privea. Eram uimit. Nu-mi trecuse vreun moment prin cap detaliul că prietena mea se va fi cunoscând foarte bine cu vecinele mele. Anca venea totuşi destul de rar pe la mine. E adevărat, o mai lăsam singură, dar nu mai mult de trei-patru ore; mergeam la hipermarket-uri pentru diverse: apă minerală, portocale, pâine etc.

Anca a intrat aproape alergând în cameră. Deschisesem o carte şi citeam. Anca a venit la mine, m-a sărutat. „Sunt Zburătorul reîncarnat?“. Anca a zâmbit. Cuminte, a adormit ca o lectură între mine şi carte. Sau ca un pui. Am sărit din fotoliu şi m-am dus la incubator. Din cauza mişcării mele bruşte, Anca s-a trezit şi mi-a reproşat murmurând gestul neglijent. Dar a adormit repede.

„Pe Anghel, tânărul de la cabană, l-am cunoscut pe vremea acelor exerciţii de separare pe care le executam după reguli ambigui. Uitasem de fazele noi selenare pe care în răgaz distinct, le treceai în registrul de lucru, simplu, matematic. După un punct, uneori, îţi dădeai ochelarii jos de pe nas şi începeai să miroşi aerul cosmic pe care ţi-l parfumam cu prezenţa mea terestră. Între miresme de mere coapte şi gutui, căutam întâiul semn al plecării“.

Cu fiecare vorbă, angoasa punea stăpânire pe mine. Nu fusesem prea atent la Anghel în acea întrevedere şi nu puteam evalua în care dintre însuşirile fizice mă depăşeşte în frumuseţe. Mă consideram superior în aparatul moral. Dacă pleoapele rivalului ar fi avut de exemplu mai puţină grăsime, aş fi compensat printr-o bătaie naturală a lor, incapabilă să determine între mine şi orice conlocutor unde şirete. Numai după o comparaţie prelungită mi-aş fi topit propriile intransigenţe faţă de mine însumi într-o superbă clemenţă pe care mi-aş fi acordat-o izbăvitor, ca dinspre conştiinţă: „Da, meriţi să fii iertat de chinul mereu al complexelor“.

Încercam să-mi dau seama prin mai multe întrebări, dacă în panoplia de sentimente a Ancăi fusese unul deosebit, pe care ea să nu-l fi trăit la fel cu mine. Aici ar fi fost o portiţă de revenire la Anghel. Eram ispitit – răspunsul mi-ar fi adus linişte sufletească – să întreb despre motivul despărţirii lor care, bine justificat, ar fi întrecut orice înălţime a dragostei (relaţia s-ar fi stins în curs) şi ar fi remodelat, sub formele oarecum noi ale apropierii noastre, toată efervescenţa jocurilor din prietenia lor, în memorii uscate.

Ar fi fost bine să mă fi putut despărţi de Anca, însă trebuia ca dintr-un cerc de prieteni, pe care-l frecventam, să am deschidere către prietenia cu altă femeie, oricum superioară.

„Uite, mica mea prietenă, povestea noastră s-a terminat. Frumuseţea ei s-a excedat în acele amănunte pe care le-am rostit din sinceritate. Sinceritatea nu e totul. Ceea ce amintirile tale relevă mă afectează“. Aspiram să-i vorbesc astfel, dar numai noaptea când, singur în cameră, puneam la punct secvenţe de viaţă.

Episodul relatării Ancăi se estompase în acest vis: scriam o carte despre un cerc oficios al veacului trecut. Personajul avea părţi bune pentru cei din afara cercului, dar tare destule pentru oamenii de-o teapă cu el. Reuşise să amelioreze printr-un mariaj vârful însuşirilor. În timp ce scriu neatent prea multe fraze, personajul, robust construit, cu detalii de viaţă reală: scop în bani, preocupare pentru ziua de mâine etc., depăşeşte mediul livresc şi-l reîntâlnesc în stradă aşteptând acea iubire promisă de mine în planul cărţii. Atenţia la semeni îl menţine ca personaj pozitiv. „Domnule autor, singurătatea mi-e prietenă acum. Să nu-mi spui că tu ai aceeaşi stare cu mine. Du-mă pe oriunde vrei, dar umple-mă de lume“.

 Am citit într-o zi din manuscrise vecinului de la doi.

„Dragă prietene, mi-a zis în timp ce turna whiskey în pahar, încerci să-mi dai repere în viaţă din fişa personajului tău planificat. Am această idee pe care nu vreau s-o contrazici şi pe care aş vrea s-o consolidezi cu păreri la impresie: trăsăturile personajului cresc în mine şi mă domină până când, speriat de senzaţia impersonalităţii, conştientizez în acte poza influenţei livreşti şi mă opresc să mă reculeg uneori la marginea strungului. Aştept îndeletnicirea de muncitor să mă recompleteze şi să-mi fac munca pentru care iau un ban. Se întâmplă în momentul alipirii mie platonic la cel realist, să mă întrebe de vorbă vreun coleg. Refacerea personalităţii de sine la muncă devine deziderat în matcă. În atenţia împlinirii lui, nu trebuie să intre amănunte alienante. Dacă se va fi întâmplat, voi fi sub controlul de undă hotărâtă al inerţiei. La orice discuţie, voi ieşi abătut, cu atmosfera acelor fapte pe care le voi fi executat, repet, sub imperiul unor impulsuri străine. Dezamăgirea faţă de semeni, când mă explic în prezent, este ca umbra de la ideile platonice: are limbajul deprins în discuţiile noastre şi motivaţie în inoportunităţile care mi se fac“.

În zadar explicam: „Personajul meu e un aristocrat. N-ai suficientă înzestrare pentru a-l concura. Orice similitudine între el şi tine dispare în diferenţa de clasă. Nu te îngrijora pentru ceva impropriu şi te rog să nu mai dezbaţi pe seama ta probleme care nu te privesc. În spaţiul vulnerabilităţii pe care ţi-a creat-o lectura, îşi face loc adevărul: nu rezişti problemelor vieţii şi te răzbuni în discuţii pe interlocutori, reproşându-le totul, de la ieşirea ta din casă până la revenire; din cauza voastră – acum ţinta sunt eu – sunt deviat de la încercările de a mă regăsi. Nu aşa te vei regăsi, căutându-te în afară, în personajele despre care citeşti, ci în unghiul tău romantic din care sporadic te propulsezi în lume. Acolo vei regăsi aplombul paşoptist şi dispoziţia la sacrificiu pentru binele general“.

Condiţia mea de scriitor influenţa lumea în care mă învârteam. Dacă Anca, lecturând pe ascuns din scrieri, ca să-mi placă mai mult, s-a lăsat erodată în sinele natural de artificii adăugate unui personaj în marginea existenţei pe un perimetru posibil, ca subterfugii de simplă deplasare înspre scopul definitiv al unei circumstanţe, unde o mai pot recupera pe Anca? De la ce vorbă încolo să reînnod tradiţia tandreţurilor noastre?

Mă indignez când o văd vorbind cu alt bărbat şi mereu după întrevederi o întreb de unde-l cunoaşte, întreb până-mi răspunde cu acele idei şi cuvinte pe care le aştept ca izbăvire de la mica, atunci, frământare a geloziei; mai încolo, acest sentiment trufaş se amplifică, dacă discuţiile nu-şi rezolvă instanţele.

Nevoia dedublării survine imposibilităţii de a mai suporta durerea unui moment în viaţă şi speri să resimţi responsabilitatea noului statut într-un fel mai robust ca prudenţa vechiului (vechii identităţi).

Cu un ceas sensibil la dispoziţii de orice natură, am pornit-o de-a lungul străzii Sfinţii Apostoli. Sfârşitul unui om acţiona mecanismul ceasului de buzunar într-un asemenea fel, încât vidul părea apă obosind rotiţele şi dezorientând acele. Şi mai robustă era senzaţia că în buzunarul de la piept deţin aspectul propriu al unui final – un cap desfigurat de om, ca în tabloul Strigătul,decât urma, fără contur veridic, a unei bătăi de cord sau decât bătaia unei aripi de şoim, dacă l-aş fi ascuns de vânat, pentru o secundă, sub haină. Mă temeam să deschid haina, ca nu cumva de sub ea să răsară în mijlocul străzii, în dreptul meu, aproape înlocuindu-mă, acea faţă disperată, care totuşi ar fi găsit ecou mai repede în vopseaua tabloului ca în spaţii întredeschise, precum haina cu doi nasturi desfăcuţi din trei. Nu aveam ce spune dacă aş fi fost acuzat de furt, probabil atât de bine m-ar fi reprezentat pictura singulară, şi nici la întrebarea: „Fondul strigătului este durerea însăşi?“. Nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut scris în expoziţie, sub tablou ori în Program: „În ziua de …, ora …, anul de graţie 19.. sau 20…, un copil a căutat în spatele ramei gura clamând“. Strigătul e adresat numai privitorului care descoperă – ca în oglindă: o dată, se recunoaşte în sunetul înrămat ca ipostază a deznădejdii, o dată în viaţă.

A trecut o lună de singurătate şi mă găsesc într-un apus în Parc: „Doamne, ajută-mă să mă salvez de la deznădejde! Îmi dai motive şi timp liber să mă bucur de natură, dar nu mă simt prea larg în ceea ce trăiesc: o nelinişte instantanee, cu un tipic solit ceasurilor de contemplaţie.

Încerc să nu mă gândesc la Anca. Probabil mă enervează faptul că alţi bărbaţi n-au motive mai multe ca mine să-i vorbească, eventual tandru, şi n-am cunoştinţă despre ce face ea în prezent.

Deschid Ars amandi şi caut în cuprins pasaje despre cauzele de a supravieţui în dragoste, când ignorarea de către iubită escaladează insuportabilul, nu înainte de a mă impresiona de cântecul petiţionar al lui Orfeu în Infern, citind încă o dată în Metamorfoze: „O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi / cei care suntem născuţi muritori, / îngăduiţi, de se poate, / să spun adevărul, / lăsând la o parte ocolişurile unei vorbiri meşteşugite. / N-am venit aici ca să văd Tartorul cel întunecat, / nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu şerpi ca ai Meduzei, / în jurul gâtului. // Soţia mea e pricina acestui drum: o viperă călcată i-a trimis veninul în corp / şi i-a curmat viaţa în floarea vârstei. / Am voit să pot suporta şi nu voi nega că am încercat. / Amor a învins. / Acest zeu e binecunoscut în lumea celor de sus. / Nu ştiu dacă e şi aici, / totuşi cred că se găseşte şi aici la locul său şi, / dacă nu e mincinoasă vechea poveste cu răpirea, / şi pe voi tot dragostea v-a unit. / Vă conjur pe aceste locuri pline de groază, / pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii, / desfaceţi destinele prea repede terminate ale Eurydicei. /  Toţi vă suntem datornici vouă şi, / dacă zăbovim puţin în viaţă, / mai curând sau mai târziu, / spre acelaşi locaş pornim. Aici tindem toţi, / aceasta este cea din urmă casă şi sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc. / Şi Eurydice, după ce va ajunge la anii bătrâneţii, / se va supune legilor voastre. / Vă cer să-i daţi să se folosească de dreptul ei. / Iar dacă destinele refuză această îngăduinţă pentru soţia mea, / eu în niciun chip nu vreau să mă mai întorc. / Bucuraţi-vă de moartea amândurora!“.

Cu două cărţi în mână, pe alei, dau la un moment dat cu piciorul într-o creangă ruptă, căzută pe jos, între frunze, şi cuget: pentru ce să fi fost condamnat Ovidiu la exil? Pentru sfaturile din Ars amandi? În această carte de opt sute de versuri, din care, student, am tradus peste patru sute, eu găsesc inversul cauzei surghiunului.  

 La serbarea zilei de naştere, simţim cu nostalgie că prezentul nu mai reţine prea mult din aspiraţia trecutului, dar ţinându-ne deoparte de ceremoniile prilejuite de aniversare, sentimentul trecerii timpului se atenuează şi ne exclude beatitudinii comune că firea a triumfat pierzând un an, când înţelepciunea de a te sustrage valului general parvine prin senectute.

            Pradă unor dubii, consimţi la pierzanie, pentru ca ambiţia de a te păstra la fel, în armonie cu daruri fizice neschimbate, cu dorinţe de a iubi femei tinere şi frumoase, să nu-ţi devină fapt zilnic.

Un telefon de la un prieten poet m-a edificat. L-a cunoscut pe Nichita. „Ce impresie ţi-a făcut?“. „Că dorea să se ducă“. „De ce?“. „Din dragoste“. Se îndrăgostise şi dilema de a fi sau a nu fi acceptat îi reprimase instinctul de supravieţuire.

Pentru că mi se părea că întreaga suferinţă a dragostei o trăiam numai eu, am mers la icoane, cuprins după un timp relativ lung, de înclinaţia reculegerii. Biblia în special, prin surprinderea atâtor istorii de triburi şi de evenimente particulare, îmi conferea în consecinţa lecturii, un calm special care mă scotea din tensiunea părerii că sunt singurul destinatar al neajunsului unui demers către prosperitate sentimentală şi că, în reculul impactului cu ţinta onestă, nu am echivalent de revigorare decât în contemplarea afecţiunii declarate.

            Iubirea era expusă ca datorie în raporturi slugă-stăpân şi negăsind opoziţie în adâncul inimii roabei Rut, străbunica lui Iisus, mă rugam pentru un context în care starea de stăpân a lui Booz să-mi fie atitudine în altă relaţie. Ataşamentul era faţă de acele femei pe care le-aş fi iubit cu o inimă de creştin, cu umilinţă şi mai mult ca pe mine însumi.

         Întrebat odată despre Anca, i-am făcut un portret fizic: „Înaltă, slabă, poate prea slabă, păr şaten, vopsit discret în blond, gât subţire şi lung“. Aici m-am oprit. În descriere am descoperit defectul pe care din dragoste nu-l aflasem până acum. Din acel moment, nu mi-a mai părut sublimă, demnă de odă, ci egală celorlalte femei. Eu deţineam un rol de aspiraţie, de rob care e nevoie să îndeplinească sarcini pentru a i se oferi colapsul în curtenie, deci, în epuizare de mijloace, logodna.

         Revelaţia egalităţii am avut-o când Anca nu era de faţă. Dorinţa de a mă reabilita în prietenie fără patimă exagerată, mă făcea nerăbdător să ne întâlnim şi să afirm în discuţie, indiferent de temă, dispoziţia-mi calmă, superioară, neglijentă la „erorile“ ei, a unui bărbat care s-a înţeles el pe sine însuşi.

         Îmi era greu pentru că nu acceptam supliciul prezentului când era alternativă de fericire şi mă revoltam, de cele mai multe ori cumpănit, când totul depindea de obiectivul despre care ar fi vorbit Anca şi nu o făcea. În concluzii la revederi, mai consideram că n-are aceeaşi viziune.    

Orice obstacol întâmpinat în desăvârşirea legăturii noastre apărea ca pagină sortită pe care o citeam atent, doar voi descoperi nuanţe fundamentale care să mă fi edificat în sensul dorit de mine, de continuare în relaţie sau, dimpotrivă, de ieşire, ceea ce deloc n-aş fi vrut. Desigur, aş fi optat, dacă autorul de fatum-uri pentru oameni m-ar fi întrebat, pentru cele mai romantice pagini, cu mine protagonist şi trăitor de evenimente maxime, conforme imaginaţiei: ieşiri din oraş cu maşina, între noi, în cotieră având dulciuri şi cafea, eu în voie apucându-i mâna, degetele ei fine. Din ivirea obstacolelor în miracolul romantic aflam resursa proprie de rezistenţă la tristeţea grea a unei despărţiri neanunţate, că posibilităţile de a mă reechilibra, destule şi vacante, rezidau în mediul meu, fără a fi nevoit să ies în lume, cu tot orizontul presupus.

Lectura marii cărţi prelua şi atenua din anxietăţi. Erau lecturi pe care le descifram special în sensurile auxiliare stării mele. Mă preocupa timpul care mă prinsese în flux şi unica posibilitate de a scăpa avalanşei lui era să mă sustrag în spaţiul unei iubiri unice şi de reciprocitate în care să mă bucur de suflet, iar în moarte să fiu consecinţă de iubire trăită.

Până la Anca nu mai trăisem reciprocitatea afirmată fără teamă că, spunând-o, dovedeşti slăbiciune faţă de celălalt care ar putea profita şi să se poarte dominator.

            Am tresărit şi mi-am retras degetul de pe buton. Liftul fusese chemat înaintea mea de cineva mai sus. Am avut ideea că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine la cer, lăsându-mă într-o gravitaţie aberantă, de sfârşit de lume, când toate se prăbuşesc, iar fiinţa, renegată definitiv de marele Dumnezeu, recade mai mult în propria-i densitate, popasul devenind destinaţie.

            Faptul cunoaşterii se reabsoarbe dimensiunilor în care se deschisese, acelor mari domenii ca ştiinţa, care ne înnobilaseră şi ne apropiaseră de ţinta în care fusesem fixaţi, asemenea în chip şi trăire lui Dumnezeu. În preajmă, ca exponent al unui abis ad-hoc, instalat în sens invers liftului ascendent, nu găseam sprijin, pe când în geam soarele se descria ca fum al unui foc aproape consumat.

            Identitatea prezentă în care mă exaltam cu atribute ferme de caracter, acum se anula în regres până la părerile care-mi deveneau bază de pornire pentru o vedere nouă, fie şi numai sporadică, ale bunicului participant pe front la Sevastopol, că prăpastia cursă din misiunea (aripile) avioanelor, exploda în mine ca bombă. M-am surprins salutând cu mâna în aer un vecin de palier; între mine şi el prevedeam pilotul care din carlingă flutura amical o eşarfă a timpului său. O vreme n-am ştiut să explic vecinului momentul acesta. Foşnetul plasei pe care pusesem mâna, contrastant prin superficialitate vacarmului interior, m-a trezit din confuzie.

Înaintarea în vârstă coincide cu apariţia ideii că moartea rezolvă crizele în care intri, legate de timp sau de faptul că un defect fizic, dacă-l ai, se va anula în moarte, în timp ce, până aici, el în vârste se va fi amplificat, precum şi frământările presupuse de el.   După traversarea morţii şi a porţiei de eternitate, spiritul tău va reveni în altă viaţă pe Terra, sub acea înfăţişare pe care o vrea ambiţia ta prezentă. Alt chip din ambiţia de azi, cu trăsături ale aspiraţiei către un idol al frumuseţii. Conjuncţia dintre minte şi frumuseţea fizică o vei fi conştientizat suficient, astfel încât vei avea ocazia ei şi o vei etala ca un filosof în opera lui. În capitole se vor fi revărsat experienţe ale iubirii care ajutată de harurile în sfârşit primite în a doua viaţă, va fi triumfătoare asupra timpului care iar te va îmbătrâni, dar amărăciunea perisabilităţii îţi va fi departe, respinsă de un suflet fericit.

            Teama de moarte se atenua mult în aceste momente de frământare, în timp ce înţelegerea faţă de curajul unor eroi legendari ca Ahile îmi făcea veridice Iliada şi Odiseea, orice operă de la Epopeea lui Ghilgameş încoace. Din cauza condiţiei acestuia de semizeu, mai aveam până a înţelege amploarea îndrăznelii unice a lui Ahile de a alege nemurirea modelului care a devenit, în locul unei vieţi lungi şi fericite.

Detestam faptul de a fi îndrăgostit. Mai mari păreau obstacolele ca prilejurile de împlinire. Preocupări curente îmi erau afectate de îndoială numai pentru că eram departe de Anca. Ea gândeşte diferit de mine. Spune ceva o dată şi nu mai revine, ori mie a reveni la ceea ce mi-a plăcut să aud cândva, hotărâte confirmări, decizii de a privi înainte, mi se părea că înseamnă dragoste.

            Eram complexat din cauza aspiraţiei de a trăi sub toate raporturile cu Anca şi greşeam în afirmaţii, patima din spuse răscolea răutăcios, că nu mă deconspiram, jucam inversul rolului trăit.

            În discuţiile noastre, m-am redescoperit pe mine însumi şi progresiv mi-am înţeles firea, stări a căror melcancolie nu ştiam de unde provine.

            O pornisem iarăşi la drum. Oh! Exclamam şi-mi veneau în minte, în treacăt prin autogări în paragină, versuri din Conachi, oh! Exclamaţiile care trecătorilor păreau semnalul unei dureri adânci, erau de fapt bucurii sonorizate în faţa peisajelor şi a oamenilor întâlniţi, erau semnul unui extaz imposibil de surprins, că m-am despovărat de iubirea pentru Anca, în măsura în care îmi permitea absenţa ei. În distanţa, măsurabilă în kilometri, dintre noi, se dilua, spre deschiderea mea înspre alte lucruri, încordarea în dragoste. Oricine mă vizita resimţea în mediul meu tensiunea iubirii şi la plecare, lua ceva din ea. Deşi vastă şi robustă, lumea de afară n-o învingea pe cea lăuntrică, în care mă refugiasem cu visul de a fi reieşit iar în lume, cu opţiuni sentimentale împlinite.

            Ca să mă fi bucurat iar de călătorie, căutam premisele conjuncturale ale vechii incursiuni la mare, când pe balcoane greceşti, lecturam liniştit din cărţi de A. Holban.

Pe stradă, îngerul întâlnit cândva în căderea mea în transă, s-a ivit ca o fluturare de lumină lângă hotelul Jiul:

„Iartă-mi cursul tentaţiei – mă oprisem în loc şi rosteam lent şi destul de încet, ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun – iartă-mi, repet, îngerule, care faci abil conexiunea dintre lumi, iartă-mi slăbiciunea de a fi fost aproape rostirii fără control a ceea ce am văzut demult.

            Rostirea devenea un corp de sine stătător care nu se pulveriza în ideile care o continuau, ci afectată în vreun fel de intenţia mea de a o prelua în confesiune, se deşira nelegitim pe Terra. Realităţile deconspirate: raiuri în mişcare, infern rezidând în umbre mai mult decât pot îndura, îşi vor fi redublat circumstanţele şi din suportul nou reizbucneau fără tandreţea atingerii ideilor umane, în frontul cosmic, anulând calea propice transei.

            Îngerul, în propria-i apariţie pe care o susţinea prin efectul curant al bătăilor mai repezi din aripi, se însenina şi din efectul de aur al vorbelor mele şi-a asigurat combustia de a rezista sfârşitului în scop: cineva din grija lui îşi oprea mărturisirea în marginea adevărurilor din Biblie.

Faţă de Anca, lumea din jur căzuse. Apreciam intervenţii simple: „Niciun autobuz nu pleacă din oraşul acesta la o asemenea oră. În nicio direcţie“ ca semne de inteligenţă aparte. Atât eram atent la oameni, cât să-mi furnizeze o informaţie utilă mersului pe mai departe. Eram uimit că mă înţelegeau.

            Îndelungatele discordii nu le mai clarificam decât în defavoarea mea: eu sunt vinovat prin repetate întrebări care induc neîncredere, prin mirări în marginea unor situaţii de la care aşteptam o explicaţie. Numai în faţa răspunsului: „Of! dacă nu poţi avea încredere, de ce să mai continuăm?“, ca un taler greu, săltându-l pe celălalt în lumina atenţiei, îmi recăpătam calmul necesar perpetuării dialogului fin.

Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste. După ce n-am mai crezut în nimic, expresiile conţinând culmea unor fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur. Sub presiunea dreptăţii, oscilam între bine şi rău, ca între două toarte de cupă; la un moment dat, am sărit peste măsura celor două valori şi, ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt în afara comunului, am ucis-o pe gazdă, izbind-o cu fruntea de pereţi. M-am plasat peste fascinaţia referentă a echilibrului. În sângele uscat pe lespezi, am întrezărit, înfiorat, micul testament, pe care-l pregătea: între beneficiari, eram şi eu. Dorinţa mare de a-şi fi  împlinit subpunctele inscripţionase fluxul sanguin. Planuri îi curgeau din vene. Am eliberat-o de planuri şi de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta. Voi merge în lume şi voi spune doar atât: am pus punct la planuri.

Am căutat un spaţiu de îndreptare a greşelii de a fi ucis o persoană. Cel mai bun ar fi fost interiorul unei balene, unde m-aş fi refugiat de întregul teluric, nu doar de semnificaţia noţiunii Om, şi nu m-ar fi ajuns, perisabile pe traseu, invidia şi cutezanţa.

La o masă de lemn cu o lampă aprinsă, pregătit să dau mai departe o pagină din carte, în pragul cel nou al amintirii de a mă fi sustras la naştere, dintr-un sine care, fără tiparul văzutului ulterior,  a derulat în traiul părelnic destinul din cer, am scris mai multor posturi de televiziune şi unor centre de cercetare ştiinţifică. Mă ofeream voluntar: să mă expedieze cu echipament elementar de supravieţuire, în pântecele unui chit. Am luat legătura cu mai mulţi filosofi în vogă. Nu m-au luat în serios; au presupus că voi reveni dintr-un adânc asemănător ca solitudine profundului omenesc, cu o foaie de observaţii firavă, redusă la anxietate. să le ofer o fişă de observaţii. În fond, mă devora în condiţia mea civilă procesul-verbal, la care scria un plutonier. 

Mă raportam îngerului în situaţii fără ieşire: „Dă-mi elan din firea ta de lumină, să mă înalţ peste mânia care în avans, o simt în prezent!“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.