– Cum ți-a fost noaptea, Diogene, în butoi? Ha! Ha! Ha!

-Cum să-mi fie, străine, răspunde filosoful, cu accent pe apelativ,

plină de povețe, precum să te ignor.

– Câinii au lătrat la lună?

– La tine au lătrat, că te-au simțit uimit și disperat să nu te înghită

și pe tine vampirul care o devorează. Nu ai dormit de frică, nu-i așa?

– Atena, care-mi învăța strămoșii ce este bine,

mi-a trimis mesaje, că umblă pe lună, însoțită de Marte

și, dacă aud zgomotul zborului lor, să nu mă tem.

La astfel de vorbe, Diogene îl ia deoparte pe cetățean,

ca pe un discipol,

și începe să-i povestească.

(Va urma)

Soarele a răsărit ca focul, dintr-o lampă. Prin urbe,

umblă oamenii, la fel de orbi la timpul care zboară,

ca furnicile mișună, după dumicatul sufletului,

fiindcă, dacă au găsit grăuntele pe care să-l dezbată,

nu se mai opresc din frământat, până somnul le cuprinde ființa,

la noapte.

Nu mă înscriu în lupta lor neasumată,

nu am niciun impuls să-i dau vreo direcție,

doar merg prin cetate și eu, cu alt sens al existenței mele precare.

Nu-mi vor cunoaște gândul, a cărui adâncime le depășește epoca.

Dornici să acceadă la fericirea zilei, se complac în dialoguri superflui,

menite, cred ei, să le favorizeze elanul spre a-și uita posibilitatea sfârșitului,

oricând acesta va veni: se omoară întruna să rămână,

în memoria scurtă a concitadinilor,

ca vecini plăcuți. Eternitatea lor atât durează –

cât îi pomenesc semenii, înainte de a lua masa

ori printre înghițiturile din supă, cu linguri mari de lemn.

(Va urma)