Ce poate face o mamă care află cât de bolnav îi este fiul? Aleargă la ultima speranță, biserică și…

-Spune mai departe, Diogene, care, închizând ochii, le vezi pe toate!

-Într-un sat, sub a cărui prosperitate nu ai bănui că există atâtea drame, am întâlnit o mamă alergând spre cimitir, la mormântul părinților ei. Am însoțit-o, din complezență, în gând cu fraze (de sprijin moral) care speram să nu se topească în fața disperării ei, urlate în fața crucilor.

Era o zi de toamnă caldă, când încă purtam haine de vară…

Cu fața brăzdată de ridurile supărării, cu ochii verzi, ai unei femei cândva atât de frumoase, s-a aruncat pe crucea mamei, ca Iisus răstignit era, și a implorat-o, vărsând lacrimi: „Mamă, ajută-ți nepotul, că l-ai iubit, voi toți de acolo de unde sunteți, veniți să-l ajutați! V-a fost drag, l-ați mângâiat ca pe o minune vie, nu vreau să-l pierd! Ascultați-mă și nu mă lăsați în prăpastia durerii, veniți voi toți, mamă, tată, voi toți, bunici, veniți să-mi salvați băiatul – că este tânăr și are copii!”. Cuprinderea strigătului plâns era mult mai mare – pe mine, muncit în cărți și în viață, m-a cutremurat, cum este pământul zguduit – așa m-am simțit – și m-am depărtat, dar plânsul nu contenea, răsuna în cosmos ca un suflet ars.

Niciodată nu mi-a trecut mie prin cap, mie, cugetătorul cu patalama, că o femeie cât o mână poartă în spirit o credință fabuloasă în Dumnezeu, care, prin cei care i-au dat viață, a suflat și peste ea duhul vieții și al sorții, de a fi frumoasă, sensibilă și dreaptă, cu dragoste, cum nu s-a mai pomenit, pentru propriii-i copii.

(Va urma)