Obiectele sunt opreliști în calea oamenilor de a se redescoperi pe sine și pe ceilalți.

Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată, pentru a-și vedea vecina demnă să-i vorbească? De asemenea, între mine, care nu am nicio cană – am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos -, și oricare dintre locuitorii orașului, sunt nenumărate căni, șir care-i împiedică să mă observe și pe care ar trebui să merg un an să le ajung la nas celor avuți, în timp ce, pentru cel de rând, mi-ar fi de ajuns o săptămână. Sau, dacă mă refer la aparatele grele, auxiliare îmbunătățirii traiului, câte zeci de kilograme ne despart? Cum le înlătur din cale-mi, pentru a privi în ochi pe jalnicul proprietar?

Uite-l pe cel din fața noastră! Iese din prăvălie cu mai mulți pumni de cuie. Unde le duci, frate? Nici nu-i aștept răspunsul, fiindcă îmi dau seama că îi sunt necesare la îngrădire. Ce își păzește și față de cine? Orizontul cultural, dacă nu ar fi scăzut și dacă i s-ar alinia cu toții, i-ar propulsa în alt tip de relații, fără a mai fi nevoie să se ferească unul de altul, să nu li se fure din bunuri. Ceea ce propun, o dezlegare de lucruri, este o utopie, recunosc, dar acesteia eu m-am dedat cu trup și suflet.

(Va urma)