Nu suportăm starea așteptării, fiind angoasați, pentru că timpul ne ia vigoarea din trup, în mod ireparabil, însă, dedați iluziei și faptelor mărunte, ne ignorăm vlăguirea. La acest stand al cugetării am ajuns, în zori. M-am trezit mai devreme și mi-am explicat neliniștea, de ce vine asupra mea, pe nesimțite.

La ora opt, mă scăldam în mare, plutind ca adierea. Privit de pe țărm, cu părul meu alb și vast, aș fi părut rază concretă în val. Prin înot, evitam adâncul mării, dar mă cufundam cu frenezie în cel al firii. Peștii se mișcau sub mine și aș fi stat, întins pe apă, ceasuri întregi. Când am socotit că m-am revigorat, am revenit la țărm, devenind greu ca un sac de nisip – uitasem de gravitație, precum mi se întâmplă frecvent, când înot sau cuget – și am reluat lecția de viață, de la capăt, de la antet: „Azi, anul 300”.

Dar ce urmează să fac? Mai întâi, mă usuc în curenți, apoi, îmi pun vestmântul și mănânc. O femeie grijulie mi-a adus, ieri, pe seară, o pâine și un pește. Of! când îl desfac de oase, mă concentrez la fel de mult, ca în dreptul foii, când îmi mai aștern câte un gând.

(Va urma)

În volumul de lirică, intitulat Rămășagul fariseilor (Ed. Contrafort, Craiova, 2021, Prefață de Petre Ciobanu), Octavian Manafu își fixează ca punct de plecare noima atribuită cuvântului „fariseu”, spre a ajunge la o acribie a perioadei de tranziție pe care o trăim, când „totul pare spre pârg și totul spre ruină”.  

Fariseii, care făceau parte dintr-o grupare politico-religioasă, au pus rămășag, în viziunea lirică de față, că manierele lor de a domina și influența lumea vor supraviețui epocilor. Până la constituirea lor într-un grup de autoritate, orice popor cunoștea o dezvoltare firească, vizibilă în modul patriarhal de existență: „Bătrânele pe furcă terminându-și inul, / Marea-și aduce la țărm toți înecații” (Totul pare spre pârg și totul spre ruină). Vechiul fariseism, caracterizat de importanța exagerată acordată formelor exterioare ale cultului, manifestării în sine a diverselor sărbători religioase, a schimbat res publica, astfel încât poetul exclamă: „Toți mergeau înainte, numai acum ca racii”. Constatarea aceasta îl determină pe autor să militeze pentru normalitate, dând frâu liber spiritului său justițiar: „De Sfintele Paști, se taie în piață / Chiar capra Amaltheia cu iezii / Precum ar fi vrut să se uite / Că la ugerul ei a supt o vreme chiar Zeus, / Nescăpând nici mieii, nici oile bătrâne, / Încât rămăseseră toate pășunile sângerii” (Moartea era suită chiar la noi pe casă). Cu propensiunea de a apropia fapte și întâmplări din epoci diferite, poetul face un salt în actualitatea tristă, proximă vechilor apucături fariseice: „Moartea bătea din poartă în poartă, / Confundând Crăciunul cu Paștele / Și hotărâtă ca niciun prunc să nu-i scape”. De furia fariseilor antici, nu avea cum să scape nici boul Apis: „În abator, mugește din zori / Boul Apis, / Mai are ceva de așteptat, / Contabilii fiind proptiți în creioane: Cât face carnea-i? / Cât face pielea-i? / Din oase cât o să iasă?” (Cu așa economie râncedă de piață). Răspunsul pe care-l dă însăși Divinitatea, care, de sus, le surprinde pe toate, atestă indignarea față de spiritul mercantil care definește societatea: „Cu așa economie, / Chiar cele sfinte se măsoară în bani, / Un înger dacă le-ar cădea în mână, / L-ar face săpun sau l-ar vinde pe cochilii de scoici / Unor îndepărtați canibali”. Urmând așa-zisul fir al istoriei, chiar Divinitatea este mâhnită că lucrarea, universul antropocentric, nu i-a ieșit cum trebuie, uneori „mulțumindu-se să asculte / Doar muzici intergalactice, / Iar când observă că și acestea se repetă, / Pune mâna pe penel și pe spatele norilor / Schițează pasteluri în maniera impresionistă a lui Claude Monet” (Licitația care încă nu a avut loc). Îngerii s-au îndepărtat de muritori, astfel încât „Rămânem saci înfometați, deșirați de nevoi” (Cui să te plângi?). În această umilitoare perioadă a tranziției, poetul, socotindu-se un damnat, nu poate decât să se alinieze oropsiților sorții și, în numele lor, să ceară un sfat, fie Creatorului, fie preoților: „Când istoria este o capcană, / Când însumi nu-mi dau de capăt, / Nu știu pe unde intru, nu știu pe unde ies, / Voi, Preoți, / Aveți vreun sfat să-mi dați?” (Aveți un sfat să-mi dați?).

În concluzie, cu acest volum, surprinzător prin tipul de conotații și de aluzii, Octavian Manafu dovedește curaj și sinceritate în încercarea de a pătrunde dedesubturile lumii în care trăim. 

Cică niște cronicari

Duceau lipsă de șalvari.

Și-au rugat pe Rapaport

Să le dea un pașaport.

Rapaport cel drăgălaș

Juca un carambolaj,

Neștiind că – Aristotel

Nu văzuse ostropel.

„Galileu!

O, Galileu!

Strigă el atunci mereu

–Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi.”

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Și exclamă:

„Sarafoff, Servește-te de cartof!”

Morală:

Pelicanul sau babița.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cronicari

Acea epocă s-a dus, înotând în apele uitării, precum Omul din Atlantis… Siajul ne-a luat staturile și chipurile noastre de copii, rămânând din noi maturii de astăzi, perplecși dinaintea facturilor și cu mască. Nu mai știm aproape nimic unul despre altul, având sub ochii noștri o multitudine de personaje, pe care le înviem în acțiuni pe care le putem ticlui după bunul plac, printr-un clic, însă vreunul, care să ne semene în aspirație și tip de energie, nu mai găsim…

Peste doi-trei ani, poate patru, l-am revăzut pe Patrick Duffy (cel care l-a interpretat pe Boby, idolul femeilor din sat), în Omul din Atlantis, producție care nu era, nici pe departe, de același ecou precum Dallas, nici nu avea cum, pentru că timpurile se mai schimbaseră, iar tema filmului era de domeniul SF, care, totuși, pe noi, copiii de clasa a cincea sau a șasea, ne interesa.

Strânși, de această dată, la ai lui Meanu, într-o cameră, unde Tinca, mama lui Aurică, un băiat cam de vârsta mea, își legăna pe cel de-al treilea copil – pe picioare, suită în pat -, urmăream, cu sufletul la gură, acomodarea monstrului marin – avea degetele unite printr-o membrană – cu moravurile de pe planeta noastră: mereu se afla într-o încurcătură, pe care o depășea într-un stil atât de uman, încât părea singurul pământean bun, când, de fapt, el era un extraterestru, pierdut în adâncurile oceanului.

Între cei de față, se regăsea și Liliana, o fată venită în vacanță, la nea Jan, bunicul său. Pentru ea, l-aș fi dat la o parte pe Patrick, însă distribuția a fost făcută și nu fusesem cooptat. Totuși, un bun scenarist puteam fi: le spuneam (anticipam) ce se va întâmpla în secvențele cruciale din film și nu greșeam niciodată, fiindcă firul narativ se desfășura după vorba mea. Toți – cred că eram vreo șase copii – deveniseră mai atenți la mine, decât la film și reacționau veseli când vedeau ca am dreptate: „Parcă tu l-ai fi scris!” – se refereau la film.

(Va urma)

În timp ce o analizam, în gând, pe Priscilla Presley, Ionel și Anișoara, tineri pe atunci, au început a se hârjoni în spatele meu, ascunzându-se unul de altul, după un căpătâi, pus de-a latul pe un pat înfoiat de salteaua cu paie și acoperit cu un macat de lână, înflorat; își spuneau vorbe tandre, însă tonul bărbatului era fals amenințător – nu deslușeai dacă este glumă sau ceva adevăr în ce-i promitea, o bătaie imediată (din acea dragoste ce părea a-i cuprindea).

Anișoara, o femeie înaltă, brunetă, cu păr lung și drept, era destul de volubilă și veselă, pe când Ionel, care mereu purta pălărie, dintre acelea preferate de către ciobani – și el creștea oi – , nu vorbea, decât rar, ca un om ascuns.

Pentru a avea copii, cei doi soți au consultat un medic. Până la urmă, au avut doi copii, un băiat și o fată, in vitro.

Peste ani, Ionel o bătea pe Anișoara, era tiranic, a și gonit-o. Asemenea veste, pe care o comparam cu jocul de porumbei dintre ei, joc la care asistasem, pe când vizionam episodul din Dallas, mă descumpănea și nu înțelegeam de la ce motiv (ea ar fi băut mult) s-a destrămat sentimentul care-i unea, mi se părea incredibil ca ei să se fi rostogolit din vârful fericirii, ca un gogoloi, la vale, ca strălucirea Cleopatrei pe apa care i-a înecat mărețele corăbii în bătălia navală cu Octavian.

Anișoara s-a retras într-o casă părăsită, la șosea, unde a și murit.

De asemenea, vremea aceea s-a depărtat atât de mult, încât pare imposibil a fi existat, iar mulți actori, în frunte cu Larry Hagman, cel care l-a interpretat pe J. R., s-au dus demult în lumea celor drepți, de acolo de unde nu mai pot fi văzuți și admirați.

La sfârșitul anilor șaptezeci, filmul Dallas cucerise orice colț de țară… La festival (oficial, Sărbătoarea teiului), se purtau tricouri, imprimate cu actorii care, în film, alcătuiau familia Ewing.

Am vizionat episodul, în care debuta Priscilla Presley (pe uliță, femeile cu deschidere spre muzică, se anunțau una pe alta: Diseară, o vedem pe soția lui Elvis Presley!), la ai lui Tulă, Ionel și Anișoara, vecinii bunicilor mei.

Ca în orice locuință, televizorul, un aparat de lux, acoperit cu milieu (broderie lucrată de mână, la igliță), era instalat într-una dintre cele mai bune camere. Din seara aceea, mi-a rămas în minte chipul tânăr al lui Priscilla, așa cum se afișa, la începutul filmului, pe ecranul alb-negru; eram atent la intervențiile ei actoricești – pe atunci, eram aproape de a crede că tot ce se desfășoară în film, este și adevărat. Când bunica mi-a spus (cu ocazia altui film) că actorul nu moare odată cu personajul pe care-l joacă, am contrazis-o, fiindcă spulbera magia filmului, a acțiunii care mă ținea cu sufletul la gură. Suferința mea pentru ieșirea din scenă a vreunui personaj pozitiv era în „pericol” să dispară, dar tocmai acea suferință îmi purta imaginația pe tot globul și mă sălta din perimetrul satului pe care-l cunoșteam prin jocurile copilăriei și, astfel, era destul de fermecător…

(Va urma)