Despre injustiție. Cronică de carte

În volumul de lirică, intitulat Rămășagul fariseilor (Ed. Contrafort, Craiova, 2021, Prefață de Petre Ciobanu), Octavian Manafu își fixează ca punct de plecare noima atribuită cuvântului „fariseu”, spre a ajunge la o acribie a perioadei de tranziție pe care o trăim, când „totul pare spre pârg și totul spre ruină”.  

Fariseii, care făceau parte dintr-o grupare politico-religioasă, au pus rămășag, în viziunea lirică de față, că manierele lor de a domina și influența lumea vor supraviețui epocilor. Până la constituirea lor într-un grup de autoritate, orice popor cunoștea o dezvoltare firească, vizibilă în modul patriarhal de existență: „Bătrânele pe furcă terminându-și inul, / Marea-și aduce la țărm toți înecații” (Totul pare spre pârg și totul spre ruină). Vechiul fariseism, caracterizat de importanța exagerată acordată formelor exterioare ale cultului, manifestării în sine a diverselor sărbători religioase, a schimbat res publica, astfel încât poetul exclamă: „Toți mergeau înainte, numai acum ca racii”. Constatarea aceasta îl determină pe autor să militeze pentru normalitate, dând frâu liber spiritului său justițiar: „De Sfintele Paști, se taie în piață / Chiar capra Amaltheia cu iezii / Precum ar fi vrut să se uite / Că la ugerul ei a supt o vreme chiar Zeus, / Nescăpând nici mieii, nici oile bătrâne, / Încât rămăseseră toate pășunile sângerii” (Moartea era suită chiar la noi pe casă). Cu propensiunea de a apropia fapte și întâmplări din epoci diferite, poetul face un salt în actualitatea tristă, proximă vechilor apucături fariseice: „Moartea bătea din poartă în poartă, / Confundând Crăciunul cu Paștele / Și hotărâtă ca niciun prunc să nu-i scape”. De furia fariseilor antici, nu avea cum să scape nici boul Apis: „În abator, mugește din zori / Boul Apis, / Mai are ceva de așteptat, / Contabilii fiind proptiți în creioane: Cât face carnea-i? / Cât face pielea-i? / Din oase cât o să iasă?” (Cu așa economie râncedă de piață). Răspunsul pe care-l dă însăși Divinitatea, care, de sus, le surprinde pe toate, atestă indignarea față de spiritul mercantil care definește societatea: „Cu așa economie, / Chiar cele sfinte se măsoară în bani, / Un înger dacă le-ar cădea în mână, / L-ar face săpun sau l-ar vinde pe cochilii de scoici / Unor îndepărtați canibali”. Urmând așa-zisul fir al istoriei, chiar Divinitatea este mâhnită că lucrarea, universul antropocentric, nu i-a ieșit cum trebuie, uneori „mulțumindu-se să asculte / Doar muzici intergalactice, / Iar când observă că și acestea se repetă, / Pune mâna pe penel și pe spatele norilor / Schițează pasteluri în maniera impresionistă a lui Claude Monet” (Licitația care încă nu a avut loc). Îngerii s-au îndepărtat de muritori, astfel încât „Rămânem saci înfometați, deșirați de nevoi” (Cui să te plângi?). În această umilitoare perioadă a tranziției, poetul, socotindu-se un damnat, nu poate decât să se alinieze oropsiților sorții și, în numele lor, să ceară un sfat, fie Creatorului, fie preoților: „Când istoria este o capcană, / Când însumi nu-mi dau de capăt, / Nu știu pe unde intru, nu știu pe unde ies, / Voi, Preoți, / Aveți vreun sfat să-mi dați?” (Aveți un sfat să-mi dați?).

În concluzie, cu acest volum, surprinzător prin tipul de conotații și de aluzii, Octavian Manafu dovedește curaj și sinceritate în încercarea de a pătrunde dedesubturile lumii în care trăim. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.