Mă apasă tristețea morții lui Liviu, de pe o zi pe alta și pe nesimțite, iar, în acest moment, am lacrimi în ochi și un nod în gât…

Este inimaginabil să dispară de pe pământ surâsul lui blând, să nu-i mai auzi glasul puternic, decât în propria-ți memorie.

În iunie, de ziua lui, cu o voioșie ca niciodată a dat peste mine, care aveam cunoștința posibilității morții lui și pe care am ascuns-o oriunde, în cosmos etc., numai din propriii mei ochi, sunt convins, nu am putut, deși am mascat oricât de mult deznădejdea care mă rodea ca pe os colții unei fiare înfometate. Jucam un rol (al cuiva neauzind vreodată despre suferința și deznodământul unei boli atât de nenorocite), în fața unui bărbat tânăr, aflat cu un picior pe teritoriul celei cu coasa – dar până când să ne temem de ea, că este de genul feminin? Nu i-am mărturisit temeritatea aceasta, fiindcă totdeauna a refuzat să discute despre boală, dar nu să și lupte cu ea, îndurându-i manifestările, ca un domnitor fălos.

Înalt, îmbrăcat într-o bluză roșie, care-i venea bine – ca orice ar fi îmbrăcat -, s-a așezat lângă mine, arătându-mi o piesă de fier pe care o lucrase cu îndemânarea-i arhicunoscută. În ce mi-a mai spus, se ascundeau frământările unui om discret – așa cum era el – și asupra cărora mai avea nevoie de câteva lămuriri pe care se gândise a le primi de la mine, având încredere, poate, în abilitatea mea analitică a orice mi s-ar comunica, despre subiecte mai mult sau mai puțin delicate.

Un motiv al textului de față este și mesajul pe care sora lui i l-a transmis într-o zi, mesaj ca de la soră la frate, pe care l-am citit din întâmplare și care m-a răscolit; atât redau: „fratele meu drag!”. Încurajarea și dragostea ce și el le-a simțit s-au adunat într-un singur cuvânt, care, totuși, mai păstra speranța: „Ok!” (răspunsul lui).