La auzul vorbelor ei, ale mele au pălit ca aurul de teama hoților; a început rar și apăsând pe cuvinte: „Pot compara luna cu viața noastră, uitându-mă la atâtea posibilități, ca o lună care încearcă să-și răspândească lumina printre crengile întunecate: unde mergem, unde vom locui, dar, acum, sunt fericită. Hai să vedem ce vom decide!”. Am apucat-o de mână: „Ține-mă strâns!” – m-a îndemnat. „Cât pot de tare și cât mă lași” – i-am replicat în mai multe limbi. „O, iubitul meu poliglot!” – a murmurat, așezându-și capul fin pe pieptul meu, în dreptul inimii care bătea atât de tare, încât îmi dădea de gol trăirea intensă. „Vezi lucrurile mai mari decât sunt, cu ochii tăi mari? fiindcă eu disting totul turtit, de la forma ochilor mei, ușor mongoloidă” – am întrebat-o, aproape în șoaptă. Mi-a răspuns pe loc (imitând figura consacrată a unui extraterestru: „Ooo!” – am reacționat, înspăimântat fals de atitudinea ei): „Eu văd acea lume pe care o selectează ochii tăi, pentru mine. Sunt în serviciul tău, dragă!”.

Am aruncat butoiul tristeții în mare: „Este vremea începutului unei vieți în dragoste adevărată, cu sinceritate și devotament -mi-am spus, urmărind trecutul, afectat de minciună, destrămându-se ca butoiul în talazurile violente”.

„Salută luna noastră!” – am auzit-o pe macedoneană, ai cărei ochi verzi m-au extras, cu forța unei mâini divine, din marasmul inactualității (nimicite cu succes). „Dragostea mișcă astrele”.

(Va urma)