Cu o simțire nouă de dragoste, care m-a salvat de la povara unei vechi obsesii, din cauza căreia nu mai vedeam nici soarele pe cer, pășesc prin urbe, cu manta de voievod pe umeri, mândru de statura pe care o am în ochii ei, ai acelei femei despre care îți voi vorbi, prietene… O, dacă ai ști ochii ei ce limpezi sunt și zâmbetul cât îi este de blând! Voi trăi o viață a fericirii, în brațe sincere, în sânul civilizației ei. Într-un grai străin, dar atât de profund, îmi rostește cuvinte înalte, stând „ca o vrabie rănită” în cuibul ei lacustru, la a cărui intrare, tronează un totem aristocrat, făurit de un artist plastic de fală.

(Va urma)