Comparațiile la care Cristina Monțescu apelează cu predilecție, pentru a-și exprima stările sufletești, sunt din sfera mediului urban în care trăiește, semn al încântării de a fi avut ocazia experimentării altui spațiu lingvistic (limba franceză): „îmi tremura ploaia în pleoape / ca un scaun lovit de furtună / o statuie pe un soclu de fier / ruginită într-un parc al copilăriei”. Chiar  titlul celui mai recent volum al ei, Pedalând pe cuvinte (vol. bilingv, româno-francez, apărut la editura Scrisul Românesc, Craiova, în colecția Orfeu), include o aluzie mecanică, anume acțiunea de a pedala, însă pe cuvinte și nu pe bicicletă, datorită încrederii pe care i-o inspiră universul livresc, ale cărui componente (cărțile, prelegerile, vocabulele etc.) sunt proprii dobândirii cunoașterii apolinice. Alianța dintre material și imaterial, echivalentă alternanței dintre realitate și aspirație, reprezintă principala trăsătură a volumului de față. În această confluență, sunt implicate și timpurile, trecut și prezent, unite de „amintire”: „cavaler numit amintire / dușmanul meu cel mai bun / pleacă să-mi cauți o cutie de lapte / o pâine împletită din fir de speranță”. Țintele îndemnului sunt cutia de lapte și franzela, simboluri ale voluptății culinare în vremea copilăriei. Pentru a-și reînțelege trecutul, autoarea clamează un anumit status mental, o anume tabula rasa de evenimente curente, pentru a face loc oricăror secvențe readuse în suflet, de către amintire: „pleacă (amintirea, n.n.) în fuga melcului / și lasă-mi timpul de a muri / înainte de a-ți gusta hrana”. Nevoia de a retrăi trecutul este intrinsecă, nu inspirată de elemente ale ambientului burghez (de a căror prezență se asigura Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut, prin introspecție). Ceea ce urmează nu ilustrează imaginea interioară a unui câmp interior, populat de sentimente metamorfozate în figuri perceptibile / lizibile, ci panorama unei străzi întregi, al cărei vuiet pare desprins din poemul Privesc orașul furnicar de M. Eminescu: „pe stradă ocolesc cutii de metal mișcătoare / pitici de lut și de sânge fierbinte / case cu inimi de lemn sprijinite pe oameni goi de privire”; sugestia sangvină trimite la pastelul psihologic, Tablou de iarnă de G. Bacovia. În ciuda asperităților străzii, conglomerat de lucruri și de impresii ale pierderii propriei tinereți care „i-a căzut de ceva timp din plete”, eroina (așa cum se resimte poeta în confruntarea cu însăși trecerea timpului) își continuă drumul, în același ritm sacadat, pe care îl presupune munca asupra cuvintelor, deși, în exterior, intenționează a conferi o impresie de nonșalanță: „eu pedalez pe cuvinte cu aripi sau ghimpi / și întruna mă rog ca picioarele să-mi fie puternice / să mă poarte cât mai departe tot înainte”. Deși s-ar părea că asistăm la o cursă atletică, totuși, suntem părtașii unei fugi de sine, fiindcă tot ce furnizează energie spațiului, încântând ochiul, nu durează decât un moment: „s-a aprins un ochi de lumină / pe fruntea fiecărei frunze de toamnă / gânduri zboară galbene roșii ruginite / purtând aripi lipite cu ceară”. În fapt, poeta vede în afară ceea ce o solicită în adâncul ființei, iar o întâlnire cu propria-i proiecție interioară sporește tensiunea versurilor.

Atent scrisă, cartea îngemănează, în poeme cu fluență de jurnal liric, franchețea specifică limbilor română și franceză.