Au prins glas păsările... Unele fluieră, dând adâncime văzduhului, altele se cufundă în cuib. Mintea mea urcă pe scara sunetelor, tinzând să vorbească în fața Demiurgului: -Pentru o clipă, îmi împrumuți posibilitatea de a zbura? -V-am dat avionul... -Ador plăcerea individuală a plutirii, din creangă în cer sau pe umărul fetelor, să le aud murmurându-mi; pe urmă, pot redeveni om și să le privesc altfel, cu mesajul șoaptelor în tolbă. -Ai gângurit în pruncie și ai încercat prea mult să dai în picioare. M-am luat după aparențe și te-am făcut om mare. De ce să te abat? -Am o tristețe atât de grea în oase, încât abia mă târăsc pe drum. Vreau să mă reduci într-o pasăre sau într-un dumicat, dacă se poate - nu aș mai gâfâi sub poveri. Și în mâna unei țărănci, de-aș fi colț de pâine, întins în tigaie, m-aș bucura de îmbibarea în ulei. -L-am mai avut pe Hyperion în față. El pretindea mai mult... -L-ai ferit de-o mare dezamăgire, pe când pe mine mă abandonezi, ca să mă chinuiesc. Eu am trăit ce Hyperion a intenționat să aibă. Cum e întins în iarbă, furtunul pare ochilor mei tăiat de-o floare. Mă trezesc, încet, la realitate.
Arhive zilnice: mai 1, 2023
Noapte de mai
Inima, ținând în brațe apogeul sufletului, palpită animat, în aplauzele muzelor, care, fără a cânta poetului, riscă a rămâne afișe pe stâlpi... Cu tălpi ușoare, prin fulguiri și ploi, s-a întors primăvara - tolănită în șezlong, deja își numără păsările cocoțate în pomi și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. Astăzi, când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă, precum așteptară demonii dezastrului, ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, de ce, vestalelor, vă faceți bagajele, pentru a urca în miraj? Pentru ce vă munciți să treceți vămile, înspre Olimp? Una dintre voi, vestalelor în răzvrătire, ca apele ieșite din matcă, a luat cu sine o floare de liliac mov, sub vestmânt, la piept. În vorbă cu tatăl vostru, leneș răsfrânt în jilț, el a mirosit. -Apropie-te! Zeus a zis. Ce este parfumul acesta? -De la floarea de liliac! -Și voi, de la tăria miresmei, ați greșit căile de zbor și înspre mine, bosumflate, ați pornit? Mai mult de atât, vă aud fredonând cântece de copii. -Iertare, tată! ați îngăimat și v-ați întors în poiană. Din pagină, gura poetului vă implora: „Veniți, privighetoarea cântă și liliacul e înflorit!”. E! ca din boxă versul (trecut sub tăcere, odinioară) vă părea a răsuna. Dacă nu aflați pe nimeni în lume cu inima deschisă, deși întâlnirea fastă cu voi - de când o aștept! - mirați-vă de roze, al căror parfum ca stâlp susține veșnicia, abia întrezărită de fiecare om. Probabil că în inimi, se vor fi produs furtuni, care au spulberat bucuria și bunătatea din ființa îmbătrânită, sub talpa vremii, dar uitați-vă în jur: pământul a zămislit vestitul liliac, iar în azur se aude al privighetorii glas. Nu e aceasta o minune? Ce mai așteptați? Dulcețuri și apă, din mâna gospodinei (gătite elegant)? Vă dirijez eu corul, veniți degrab'! Culoarea este punctul de sprijin, cerut de Galilei, ca să răstoarne planeta între florile plutind, ca fluturii, pe axă... (Va urma)
Noapte de mai (2)
Dacă nu aflați pe nimeni în lume cu inima deschisă, deși întâlnirea fastă cu voi - de când o aștept! - mirați-vă de roze, al căror parfum ca stâlp susține veșnicia, abia întrezărită de fiecare om. Probabil că în inimi, se vor fi produs furtuni, care au spulberat bucuria și bunătatea din ființa îmbătrânită, sub talpa vremii, dar uitați-vă în jur: pământul a zămislit vestitul liliac, iar în azur se aude al privighetorii glas. Nu e aceasta o minune? Ce mai așteptați? Dulcețuri și apă, din mâna gospodinei (gătite elegant)? Vă dirijez eu corul, veniți degrab'! Culoarea este punctul de sprijin, cerut de Galilei, ca să răstoarne planeta între florile gravitând pe axa ei... (Va urma)
Pagini mai puțin bătătorite
În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, dacă va fi sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume: „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).
Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii: „Popor Român, nu cumva vei plânge? / Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge./ Să vedem Românul plângând ca femei / În loc c-a lui spadă să scoată scântei, / Să înoate-n sânge omorând pe hoți / Să gonim din țară pe tiranii toți!” (O voce). Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase.
Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei: „A mea privire tot rătăcește, / În depărtare mă uit mereu; / Și zi și noapte nu s-odihnește / Sufletul meu! // Este departe a mea iubită, / Și către dânsa ochiu-mi îndrept, / Căci și viața mi-este sfârșită / Din al meu piept!” (Ea e departe).
În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare: „Dar sunteți triste, voi suvenire, / Ce pe la ochiu-mi umblați mereu, / Căci regretați acea fericire / Sufletul meu!”.
Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ, ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple: „Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc! / S-ascult a filomelei cântare-armonioasă, / Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc! // S-aud murmurul dulce al apei cristaline, / Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor; / Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine, /Venind să se reflecte în micul râușor;” (Prin selbea-ntunecoasă).
Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, totuși este rotund, cu aplecări înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea și dubla călătorie, terestră și în lumea de apoi.