În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:  

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.  

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Postura de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Preocuparea principală va fi pentru poet să o curteze pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și să o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:

„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.

Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar și primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește.

Cu o activitate revuistică ferventă, Dan Duțescu a publicat de curând volumul de lirică, intitulat Cel care caută iubirea (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022). Titlul deconspiră aspirația poetului, îl definește pe sine în acest moment: un suflet în zbucium, pe tărâmul dragostei. Astfel, textele, structurate în cinci secțiuni, întocmai numărului degetelor de la o mână – semn al dorinței de a apuca deodată iubirea ca pe o pradă și de a o stăpâni – nu sunt consacrate încă fericirii din paradis, ci angoasei din purgatoriu (holul de așteptare): va veni sau nu și pentru autor ceasul desăvârșirii și al mulțumirii afective? Autodefinirea de căutător al iubirii este o mască pentru cel care, de fapt, a găsit-o, dar nu o acceptă în această formă de „durere surdă” (Iubirea o durere surdă), îi este imposibil să creadă că, pentru o asemenea stare (cu impedimente), s-au sacrificat Romeo și Julieta. Față de proiecția inițială a iubirii, paleta de beneficii se dovedește extrem de restrânsă.

Idealul configurat de către Dan Duțescu este aidoma celui năzuit de către barzii romantici: nuntirea cu fata cea dragă se face în mijlocul naturii ocrotitoare, având martori imortali, stelele în cer, precum sună ceremonialul din balada Miorița:  „Doar stelele și-aduc / aminte de noi doi / Eram îmbrățișați… / A fost o clipă când timpul s-a oprit” (Să crezi în stele). Este convins că, în fața Celui de Sus, cu aceasta se va prezenta, cu dovezi ale participării la dinamica universului: „La întâlnirea cu eternitatea / ce mai poate avea sens / Doar iubirea ca parte a unui Univers”.

Dan Duțescu nu rămâne dator cititorilor. Li se împărtășește, ca în fața altarului, când el însuși are nevoie de empatia semenilor sau le cântă, când motivele exuberanței există, despre ținutul iubirii, ca menestrelul din balada Riga Crypto și lapona Enigel: „Ce dacă ești departe / Tu gândul și visul meu / ești clipa de iubire / ce așteaptă o altă nouă clipă / Un infinit de clipe / ca vântul ce aduce ploaia / și după ea un soare ca văpaia / unei iubiri universale / Și pașii tăi se aud ca vântul / care bate și susurul de ape (Ținutul iubirii). În ținutul iubirii, femeia devine gândul și visul bărbatului – nu mai poate păstra secrete pentru sine și, în consecință, îi va asigura partenerului o stare perfectă de încredere, element care face parte din lista cu puncte de urmat, întocmită de către autor. Ca într-un raft al eternității, femeia se va așeza, fără anatomie, drept clipă de iubire, esență… 

După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca
pierdere și O mare de iubire, Amintiri… doar amintiri, Dan Duțescu vine cu un nou volum, al patrulea, intitulat Cel care caută iubirea,
care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, volumul este integrabil în
tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și
evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în
plan sentimental, care atât de multă energie generează,
încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și,
mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste
drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul
secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat
și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă
forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină
să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de
iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri…
doar amintiri.

Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil.
Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură auto-impusă, poetul se dedublează într-un albatros,
precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat,
prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării.
Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului
își recunoaște propriile gânduri.
Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a
eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce
simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta
al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale,
dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și
a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți
maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii
nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea,
poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene
învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/
Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate
să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”.
Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este
vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire,
ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile
în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De
aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub
aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere,
în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri
reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona
Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa
iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o
transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită,
într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător,
pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată
tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/
Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în
iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel,
cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când
te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O
clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care
pleci”. Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt
zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de
perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de
instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul
pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te
priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și
atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie
capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet
nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu
depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape
e doar a sufletului stare”.
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De
fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și
înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte
apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc
obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/
De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul
din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se
regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că
lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice,
inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă
această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/
Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și
amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un
testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/
Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima
dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să
reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea
unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele
care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri
trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape, Doar
un pahar de vin. Etapa secundă se caracterizează printr-o
devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe,
Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia,
inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană
de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice
caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și
de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte
înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de
unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și
asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe
care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm
să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie,
Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în
basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și,
odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul
Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a
se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui
curent literar sau ale unui model.

Cu o activitate revuistică ferventă, Dan Duțescu a publicat de curând volumul de lirică, intitulat Cel care caută iubirea (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022). Titlul deconspiră aspirația poetului, îl definește pe sine în acest moment: un suflet în zbucium, pe tărâmul dragostei. Astfel, textele, structurate în cinci secțiuni, întocmai numărului degetelor de la o mână – semn al dorinței de a apuca deodată iubirea ca pe o pradă și de a o stăpâni – nu sunt consacrate încă fericirii din paradis, ci angoasei din purgatoriu (holul de așteptare): va veni sau nu și pentru autor ceasul desăvârșirii și al mulțumirii afective? Autodefinirea de căutător al iubirii este o mască pentru cel care, de fapt, a găsit-o, dar nu o acceptă în această formă de „durere surdă” (Iubirea o durere surdă), îi este imposibil să creadă că, pentru o asemenea stare (cu impedimente), s-au sacrificat Romeo și Julieta. Față de proiecția inițială a iubirii, o paleta de beneficii se dovedește extrem de restrânsă.

Idealul configurat de către Dan Duțescu este aidoma celui năzuit de către barzii romantici: nuntirea cu fata cea dragă se face în mijlocul naturii ocrotitoare, având martori imortali, stelele în cer, precum sună ceremonialul din balada Miorița:  „Doar stelele și-aduc / aminte de noi doi / Eram îmbrățișați… / A fost o clipă când timpul s-a oprit” (Să crezi în stele). Este convins că, în fața Celui de Sus, cu aceasta se va prezenta, cu dovezi ale participării la dinamica universului: „La întâlnirea cu eternitatea / ce mai poate avea sens / Doar iubirea ca parte a unui Univers”.

Dan Duțescu nu rămâne dator cititorilor. Li se împărtășește, ca în fața altarului, când el însuși are nevoie de empatia semenilor sau le cântă, când motivele exuberanței există, despre ținutul iubirii, ca menestrelul din balada Riga Crypto și lapona Enigel: „Ce dacă ești departe / Tu gândul și visul meu / ești clipa de iubire / ce așteaptă o altă nouă clipă / Un infinit de clipe / ca vântul ce aduce ploaia / și după ea un soare ca văpaia / unei iubiri universale / Și pașii tăi se aud ca vântul / care bate și susurul de ape (Ținutul iubirii). În ținutul iubirii, femeia devine gândul și visul bărbatului – nu mai poate păstra secrete pentru sine și, în consecință, îi va asigura partenerului o stare perfectă de încredere, element care face parte din lista cu puncte de urmat, întocmită de către autor. Ca într-un raft al eternității, femeia se va așeza, fără anatomie, drept clipă de iubire, esență…  

Dan Duțescu – o nouă carte

După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca
pierdere și O mare de iubire, Dan Duțescu vine cu un
nou volum, al patrulea, intitulat Amintiri… doar amintiri,
care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, primul
volum, despre care editorul, poetul Mihai Duțescu, afirma: „un debut târziu, dar remarcabil”, este integrabil în
tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și
evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în
plan sentimental, care atât de multă energie generează,
încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și,
mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste
drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul
secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat
și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă
forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină
să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de
iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri…
doar amintiri; concluzia, la care ajunge, probabil, fiecare
individ în parte, dintre aceia care înțeleg și latura meditativă a vieții (nu doar partea practică), e titlul celui mai
recent volum, semnat de Dan Duțescu. După cum aflăm
din moto, aceste „versuri au fost scrise având ca sursă de
inspirație sentimentele cele mai alese, nutrite către soția
mea, Sofia-Steluța”.
Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil.
Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură auto-impusă, poetul se dedublează într-un albatros,
precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat,
prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării.
Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului
își recunoaște propriile gânduri.
Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a
eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce
simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta
al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale,
dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și
a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți
maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii
nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea,
poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene
învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/
Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate
să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”.
Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este
vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire,
ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile
255
în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De
aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub
aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere,
în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri
reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona
Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa
iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o
transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită,
într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător,
pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată
tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/
Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în
iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel,
cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când
te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O
clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care
pleci”. Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt
zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de
perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de
instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul
pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te
priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și
atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie
capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet
nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu
depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape
e doar a sufletului stare”.
256
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De
fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și
înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte
apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc
obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/
De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul
din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se
regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că
lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice,
inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă
această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/
Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și
amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un
testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/
Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima
dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să
reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea
unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele
care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri
trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape, Doar
un pahar de vin. Etapa secundă se caracterizează printr-o
devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe,
Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia,
inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană
257
de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice
caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și
de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte
înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de
unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și
asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe
care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm
să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie,
Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în
basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și,
odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul
Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a
se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui
curent literar sau ale unui model.