Au prins glas păsările...
Unele fluieră, 
dând adâncime văzduhului,
altele se cufundă în cuib. 
Mintea mea urcă 
pe scara sunetelor, 
tinzând să vorbească în fața Demiurgului: 
-Pentru o clipă, 
îmi împrumuți posibilitatea 
de a zbura?
-V-am dat avionul...
-Ador plăcerea individuală a plutirii,
din creangă în cer
sau pe umărul fetelor, 
să le aud murmurându-mi;
pe urmă, pot redeveni om
și să le privesc altfel, 
cu mesajul șoaptelor în tolbă. 
-Ai gângurit în pruncie
și ai încercat prea mult
să dai în picioare. M-am luat 
după aparențe și te-am făcut om mare. 
De ce să te abat?
-Am o tristețe atât de grea în oase, 
încât abia mă târăsc pe drum. 
Vreau să mă reduci într-o pasăre
sau într-un dumicat, dacă se poate -
nu aș mai gâfâi sub poveri. 
Și în mâna unei țărănci, de-aș fi colț de pâine, 
întins în tigaie, 
m-aș bucura de îmbibarea în ulei. 
-L-am mai avut pe Hyperion în față.
El pretindea mai mult... 
-L-ai ferit de-o mare dezamăgire, 
pe când pe mine mă abandonezi, 
ca să mă chinuiesc. 
Eu am trăit ce Hyperion 
a intenționat să aibă. 

Cum e întins în iarbă, 
furtunul pare ochilor mei 
tăiat de-o floare. 
Mă trezesc, încet, la realitate.