În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, dacă va fi sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume: „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii: „Popor Român, nu cumva vei plânge? / Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge./ Să vedem Românul plângând ca femei / În loc c-a lui spadă să scoată scântei, / Să înoate-n sânge omorând pe hoți / Să gonim din țară pe tiranii toți!” (O voce). Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase.

Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei: „A mea privire tot rătăcește, / În depărtare mă uit mereu; / Și zi și noapte nu s-odihnește / Sufletul meu! // Este departe a mea iubită, / Și către dânsa ochiu-mi îndrept, / Căci și viața mi-este sfârșită / Din al meu piept!” (Ea e departe).

În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare: „Dar sunteți triste, voi suvenire, / Ce pe la ochiu-mi umblați mereu, / Căci regretați acea fericire / Sufletul meu!”.

            Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ, ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple: „Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc! / S-ascult a filomelei cântare-armonioasă, / Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc! // S-aud murmurul dulce al apei cristaline, / Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor; / Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine, /Venind să se reflecte în micul râușor;” (Prin selbea-ntunecoasă).

            Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, totuși este rotund, cu aplecări înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea și dubla călătorie, terestră și în lumea de apoi.