În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:   

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.   

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar ciobanului de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)