După volumele anterioare, Orașul amintirii, Iubirea ca
pierdere și O mare de iubire, Amintiri… doar amintiri, Dan Duțescu vine cu un nou volum, al patrulea, intitulat Cel care caută iubirea,
care gravitează în jurul aceleiași teme − iubirea. Prin idilizarea trecutului, dar și prin tema timpului trecător, volumul este integrabil în
tradiționalism, autorul părând un dezrădăcinat care-și
evaluează destinul. Un mijloc sigur de a rezista noii realități este paseismul, dar, în mod surprinzător, și eșecul în
plan sentimental, care atât de multă energie generează,
încât ajută pe creator să ilustreze efectele într-o carte și,
mai ales, să definească varianta neîmplinirii în dragoste
drept „pierdere”, după cum poartă denumirea volumul
secund. Un mijloc de cunoaștere a vieții, precum și a tainelor universului, este iubirea, modalitate la care a aderat
și Lucian Blaga. Iubirea pentru viață în sine reprezintă
forma de înțelepciune la care ajunge poetul și-l determină
să exclame, cu expresia aceluia trăind epifania: O mare de
iubire. Din tot ce ne este dat pe pământ, rămân Amintiri…
doar amintiri.

Fericirea de factură casnică nu a fost dobândită facil.
Pentru a-și exprima trăirile pe îndelete și fără cenzură auto-impusă, poetul se dedublează într-un albatros,
precum Baudelaire își deplângea soarta de bard damnat,
prin același procedeu, aproximativ comod, al dedublării.
Comunicarea dintre om și pasăre se realizează în mod efectiv sau așa i se pare poetului care în țipetele albatrosului
își recunoaște propriile gânduri.
Secvența de fapt confirmă puternica interioritate a
eului liric: oricât de mult încearcă a se distanța de ceea ce
simte și gândește, nu poate. Experimentul a existat, acesta
al abandonului de sine, dar efectul a confirmat imposibilitatea rezultatului favorabil, al despovărării sentimentale,
dimpotrivă, ecoul gândurilor intime s-a reîmprospătat și
a revenit sub formă auditivă: „Gândurile mele și zboru-ți
maiestuos/ Se întorc adesea în țipete de albatros” (Albatroșii
nu plâng). Cu alte cuvinte, pentru a-și apropia fericirea,
poetul și-a însușit o primă lecție (după cum însuși Diogene
învăța de la un copil): „Am înțeles că oricât ai zbura de sus/
Din depărtări la cuibu-ți ai ceva de adus/ Exemplu-ți poate
să-l urmeze omenirea/ Soluția în astă lume e doar iubirea”.
Categoriile vizate sunt hiperbolice, nu despre individ este
vorba, ci despre omenire, nu societatea consimte la iubire,
ci însăși planeta, semn că poetul are certitudinea că valorile
în care el crede, sunt împărtășite de toți semenii lui. De
aceea, textul poate fi considerat o ars poetica.
Paradoxul arghezian din De-abia plecaseși e reiterat, sub
aceeași formă a mărturisirii directe și extrem de sincere,
în poemul Clipa în care pleci: „Trăiesc între două infinituri
reci/ Neant e înainte neant după ce pleci”. În virtutea demersului pictorului Rafael de a o portretiza pe „Madona
Dumnezeie”, Mihai Eminescu (în Venere și Madonă) imputa
iubitei efortul (rămas nerăsplătit) făcut pentru ea, de a o
transforma, prin arta scrisului, dintr-o femeie obișnuită,
într-un prototip. Dan Duțescu, pentru un efort asemănător,
pretinde: „Lasă-mă în ochii tăi să rătăcesc/ Am fost odată
tânăr îmi amintesc/ Te-am ridicat la ceruri de atâtea ori/
Noi doi îmbrățișați pe un covor de nori”. Împlinirea în
iubire este o variantă a fericirii și este proclamată astfel,
cu abilitate paradisiacă, în versurile: „Adu-ți aminte când
te-am sărutat/ Și-n așternutul tău încet m-am furișat/ O
clipă ce n-am s-o uit în veci/ Cum nu uit …clipa în care
pleci”. Fiorii tragici ai interogației lui Villon „Unde sunt
zăpezile de altădată” sunt limitați în acest volum, atât de
perspectiva luminoasă asupra nădăjduitei relații, cât și de
instrumentele moderne, elementare pasiunii pentru muzică, pasiune comună celor doi tineri îndrăgostiți (sunetul
pianului este de bun augur): „Unde sunt clipele când te
priveam/ Visând îmbrățișați pe clape de pian” (Departe și
atât de aproape). Titlul oximoronic al poemului instituie
capabilitatea omniprezentă a sufletului: „Te port în suflet
nu ești departe/ Când ochii-ți privesc tu ești aproape/ Nu
depărtările mă prăvălesc în disperare/ Departe sau aproape
e doar a sufletului stare”.
Un inconvenient al comunicării dintre cei doi îl reprezintă lipsa răgazului de a se cunoaște mai bine. De
fapt, sursa nefericirii eului enunțiativ este impresia că nu-și
înțelege iubita, în diverse împrejurări. Astfel, deși foarte
apropiat de ea, nu-și explică natura plânsetului impresionant: „Lacrimi de fericire sau disperare/ Ce-ți șiroiesc
obrajii la întâmplare/ Mi-au umezit buzele-mi însetate/
De dorul tău târziu în noapte” (Lacrimi de iubire). Versul
din final instaurează alte ipostaze, precum aceea a poetului care, deși depărtat, totuși prezumă starea în care se
regăsește femeia adorată, fiind îndreptățit să creadă că
lacrimile vărsate sunt din iubirea care i se poartă.
Pentru iubire, poetul e în stare să întreprindă orice,
inclusiv să renunțe la bunăstarea materială; speră să aibă
această posibilitate de a alege: „Am risipit de atâtea ori/
Fără vreo simplă tresărire/ Trecute clipe de iubire/ Și
amintiri ce-mi dau fiori// Nesăbuit am fost cu firea/ Un
testament acum eu scriu/ Mi-e sufletul plin de pustiu/
Las tot … lăsați-mi doar iubirea” (Lăsați-mi doar iubirea).
Se pot identifica mai multe secțiuni ale cărții. Prima
dintre ele conferă imaginea unui eu interior, incapabil să
reziste unei despărțiri definitive, iar dacă aceasta s-ar întâmpla, o modalitate de a atenua suferința ar fi experimentarea
unor practici hedoniste, precum băutul de vin. Textele
care aparțin acestei etape sunt: Albatroșii nu plâng, Amintiri
trecute, Clipa în care pleci, Departe și atât de aproape, Doar
un pahar de vin. Etapa secundă se caracterizează printr-o
devotare, indiferent de rezultat, față de iubire: Insuficiențe,
Lacrimi de iubire, Lăsați-mi doar iubirea. Secțiunea a treia,
inaugurată prin referiri la timp, prin dorința faustiană
de a-l face să stea în loc, este aceea a împlinirii, în orice
caz, a unei evoluții spre zenitul iubirii: Mi-e dor de tine și
de secolul trecut, Mi-e teamă, O harpă cântă marea, O noapte
înnegurată, Pianistul, Revelație.
Următoarele poeme implică neliniștea generată de
unele semne ale unei despărțiri temporare. Tonul de adresare devine implorator (Să nu pleci și-n astă noapte), dar și
asigurator în ceea ce privește constanța sentimentelor pe
care eul liric le proclamă: Te am în gând în fiecare clipă, Uităm
să iubim, Visează iubita mea, Frumoasa curtezană, Obsesie,
Frunze care mor. Sfârșitul poveștii de iubire nu este ca în
basme (Divorț autumnal, O toamnă perfectă) pentru că trecerea timpului transformă oamenii.
În fiecare poem, Dan Duțescu are ceva de spus și,
odată cu el, toți lectorii care simt asemănător lui. Volumul
Amintiri… doar amintiri denotă un poet profund, dispus a
se exprima direct, fără a se împiedica în rigorile vreunui
curent literar sau ale unui model.

Cu o activitate revuistică ferventă, Dan Duțescu a publicat de curând volumul de lirică, intitulat Cel care caută iubirea (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022). Titlul deconspiră aspirația poetului, îl definește pe sine în acest moment: un suflet în zbucium, pe tărâmul dragostei. Astfel, textele, structurate în cinci secțiuni, întocmai numărului degetelor de la o mână – semn al dorinței de a apuca deodată iubirea ca pe o pradă și de a o stăpâni – nu sunt consacrate încă fericirii din paradis, ci angoasei din purgatoriu (holul de așteptare): va veni sau nu și pentru autor ceasul desăvârșirii și al mulțumirii afective? Autodefinirea de căutător al iubirii este o mască pentru cel care, de fapt, a găsit-o, dar nu o acceptă în această formă de „durere surdă” (Iubirea o durere surdă), îi este imposibil să creadă că, pentru o asemenea stare (cu impedimente), s-au sacrificat Romeo și Julieta. Față de proiecția inițială a iubirii, o paleta de beneficii se dovedește extrem de restrânsă.

Idealul configurat de către Dan Duțescu este aidoma celui năzuit de către barzii romantici: nuntirea cu fata cea dragă se face în mijlocul naturii ocrotitoare, având martori imortali, stelele în cer, precum sună ceremonialul din balada Miorița:  „Doar stelele și-aduc / aminte de noi doi / Eram îmbrățișați… / A fost o clipă când timpul s-a oprit” (Să crezi în stele). Este convins că, în fața Celui de Sus, cu aceasta se va prezenta, cu dovezi ale participării la dinamica universului: „La întâlnirea cu eternitatea / ce mai poate avea sens / Doar iubirea ca parte a unui Univers”.

Dan Duțescu nu rămâne dator cititorilor. Li se împărtășește, ca în fața altarului, când el însuși are nevoie de empatia semenilor sau le cântă, când motivele exuberanței există, despre ținutul iubirii, ca menestrelul din balada Riga Crypto și lapona Enigel: „Ce dacă ești departe / Tu gândul și visul meu / ești clipa de iubire / ce așteaptă o altă nouă clipă / Un infinit de clipe / ca vântul ce aduce ploaia / și după ea un soare ca văpaia / unei iubiri universale / Și pașii tăi se aud ca vântul / care bate și susurul de ape (Ținutul iubirii). În ținutul iubirii, femeia devine gândul și visul bărbatului – nu mai poate păstra secrete pentru sine și, în consecință, îi va asigura partenerului o stare perfectă de încredere, element care face parte din lista cu puncte de urmat, întocmită de către autor. Ca într-un raft al eternității, femeia se va așeza, fără anatomie, drept clipă de iubire, esență…