Imboldul tânărului de a ajunge mai repede la întâlnire este mascat de un aparent interes pentru peisajele cosmic și terestru. Dragostea pe care o poartă în piept este de o sonoritate egală buciumului. Între primele elemente care compun atmosfera, semiobscuritatea specifică serii, dealul și tonul prevestitor al buciumului, își fac apariția turmele. Încă nu este seară de-a binelea. Ca pâlpâirea becului, stelele înseși luminează, dar, până la stabilitatea strălucirii lor, mai este fix acel interval, necesar tânărului, pentru a se vedea cu fata adorată. El se teme cel mai mult de singurătate, fiindcă, în liniștea care se lasă progresiv peste sat, încep a se auzi apele din fântâni ca un plânset, însă obiectivul, întâlnirea, îi înseninează sufletul:

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine”.    

            Ca metaforă pentru inimile îndrăgostite, alimentate continuu cu un sentiment viu, fântânile concentrează, deodată, întreaga atenție (vizualizarea unui spațiu vast – cosmos, sat – se comprimă în cilindrul de piatră al acestora). Se poate nota existența unei diferențe dintre cei doi, nu semnificativă, însă proeminentă pentru vârsta lor fragedă: el observă bolta cerească, ea, deși are culoar spre aceeași panoramă, se oprește la „frunza cea rară”. Tot ceea ce tânărul (încă nemișcat sub cer) trăiește, un afect pur și moral, se proiectează asupra lunii. De obicei, pustiu și izolat, de data aceasta, astrul selenar este populat cu sentimente.  

(Va urma)