Mi-am notat câteva idei asupra emisiunii pe care o voi inaugura săptămâna viitoare.

Mi-am luat rămas-bun de la amicul meu.

Am mers singur, cale de doi kilometri.

La mașină, am ajuns în spinare cu toate vârstele mele, de prin anii nouăzeci, până astăzi, un pachet de euri variate.

În dreptul Teatrului de copii, mi-au venit în minte mai multe secvențe, suprapuse, fără vreun sens anume: în anul 1990, am participat o singură dată, la un cenaclu, împreună cu Aurelian Dinculescu… Am luat cuvântul și l-am criticat pe cel care citise. Toți cei de față au spus că am dreptate și i-au recomandat respectivului să respecte ce i-am spus.

Într-o dimineață, tot prin acei ani, nouăzeci, am încercat să mă comport ca un american din filme: m-am dus să beau un lapte acru – se deschisese un lacto-bar, în locul fostei librării. Eu pentru carte venisem… Totuși, nu m-am simțit în largul meu, dar nu-mi pot explica de ce, întrucât respectasem rutina cinematografică: înălțat pe un scaun de bar, îmi aruncasem ochii pe o revistă, dar, probabil, nu eram american adevărat. Mai avea să curgă democrație.

(Va urma)