Astăzi, după ani de zile, am fost, din nou, pieton, prin orașul meu.
Mi-am întâlnit un confrate, pe Calea București. Am mers în căutarea unui refugiu, pe care l-am descoperit în capătul străzii, pe stânga: o veritabilă grădină de vară, delimitată de trotuar, printr-un șir de tuia.
În așteptarea cafelei comandate, am schimbat câteva cuvinte cu administratorul – Cocoșilă este numele lui – care-mi părea cunoscut după figură, precum și eu, lui – îmi confirmă. dar la acest capitol ne-am și oprit, fiindcă amicul meu îl interoghează pe seama sursei de zarzavaturi etc.
Am rămas stupefiat, cel puțin eu, care am pățit-o, cândva: am aflat cum se coc mai devreme unele legume, prin utilizarea acidului din baterie… Brrr!
Mi-am notat câteva idei asupra emisiunii pe care o voi inaugura săptămâna viitoare.
Mi-am luat rămas-bun de la amicul meu.
Am mers singur, cale de doi kilometri.
La mașină, am ajuns în spinare cu toate vârstele mele, de prin anii nouăzeci, până astăzi, un pachet de euri variate.
În dreptul Teatrului de copii, mi-au venit în minte mai multe secvențe, suprapuse, fără vreun sens anume: în anul 1990, am participat o singură dată, la un cenaclu, împreună cu Aurelian Dinculescu… Am luat cuvântul și l-am criticat pe cel care citise. Toți cei de față au spus că am dreptate și i-au recomandat respectivului să respecte ce i-am spus.
Într-o dimineață, tot prin acei ani, nouăzeci, am încercat să mă comport ca un american din filme: m-am dus să beau un lapte acru – se deschisese un lacto-bar, în locul fostei librării. Eu pentru carte venisem… Totuși, nu m-am simțit în largul meu, dar nu-mi pot explica de ce, întrucât respectasem rutina cinematografică: înălțat pe un scaun de bar, îmi aruncasem ochii pe o revistă, dar, probabil, nu eram american adevărat. Mai avea să curgă democrație.
În locul fabricii lui Drugă, au răsărit blocuri – până în cer. Totuși, cu forța imaginației, repun fabrica la loc și retrăiesc unele momente.
Era un magazin de pâine, la care se făcea un ditamai rând (tot prin anii 90 / 91). Atunci, l-am întâlnit pe Liviu, o cunoștință: avea alură de anii șaptezeci – păr de hipiot, deși el era un tip foarte liniștit. Era mai mare decât mine cu vreo șaisprezece – șaptesprezece ani. Mi se plângea, între altele, că soția l-a părăsit, pentru un țâști-bâști etc. Totuși, am reținut și ceva interesant din discuția cu el (mă plictisisem enorm, însă mă forțam să-l ascult, altceva mai bun de făcut la coadă, nu aveam – mai era și rudă, prin alianță, cu unchiul meu): că pâinea se menține proaspătă la frigider.
Tot în același spațiu, funcționa și un magazin de dulciuri. O singură dată, am cumpărat eugenii de la o muncitoare care lucra în fabrică și avea dreptul la nu știu câte eugenii să ia acasă, dar nu erau ca pentru oamenii de rând, ci umplute cu un strat enorm de cremă. Un gust nemaipomenit. Nu știu de ce nu se prepară astăzi produsele care imită eugenia (prăjitură populară), după rețeta aceasta.
În dreptul unui bloc, gândul meu țintește apartamentul unui cunoscut, care s-a apucat să scrie romane, la senectute. I-am împrumutat un studiu asupra acestui gen literar, de la care a luat ce a vrut. Romanele lui sunt dedicate momentelor importante din istoria națională. Cu toate acestea, cartea pe care a conceput-o cel mai bine este despre aventuri – pagini extrem de captivante. Mă întreb oare de ce nu a continuat să se dedice acestui tip de literatură – s-ar fi priceput extraordinar! A cotit-o spre așa-zisa literatură serioasă, când aproape tema nu contează, dacă textul este bun. O carte pentru copii bine scrisă este peste alta cu subiect grav.